sâmbătă, 16 iunie 2007

Scrisul pentru mine a fost mereu un fel de free therapy, insa de la o vreme am capul gol ca un lighean si nu ma inspira nimeni- nimic, imi vine sa ma ascund intr-o scorbura, in speranta ca voi reveni mai luminata-inspirata. So, stay tuned ! Dar, pina una alta, sa mai fabulez un pic …

Nu suport :

Oamenii care nu-si tin cuvintul
Suparaciosii
Mirosul de tigara
Cafeaua
Scandalul
Parfumurile dulci
Sa get stuck intr-un mijloc de transport - trafic
Sa depind de altii
Complimentele cliché/gratuite
Bijuteriile la barbati
Sa fac sport
Mediul competitiv
Politica si polemicile de aceasta factura
Firele albe de par
The stench of urine de la 34th street subway station
Moody people
Sa port make-up
Tatuajele
Manelele
Goana dupa avutie
Oamenii care plescaie atunci cind maninca
Barbatul care se lauda ca e cel mai bun “sub cearceafuri”
Sclavii banului
Barbatii muschiulosi si care sforaie
Sa take off my shoes la aeroport for security reasons
Cind cineva mi se adreseaza cu -BAI –
Femeile care se cearta de la barbati
Cuplurile care se cearta de la bani
Sa port sutien
Orasul Bucuresti





Iubesc:

Muzica
Filmul alb negru
Arta fotografica
Avioanele
Luna plina
Stelele
Floarea-Soarelui
Norii albi-spumosi cumulus
Mirosul de fin cosit
Muntele
Ciocolata
Baietii micuti de statura
Orasul Sibiu
Orasul New York
Maimutele
Sa visez la cai verzi pe pereti
Sa fac surprize
Gargaritele
Papadia
Sa ma dau in spectacol
A playful sense of humor
Jocul de cuvinte
Primavara
Oversize shades and handbags
Oamenii fara complexe
Sa ma plimb cu trenul
Sa trimit scrisori si ilustrate traditionale
Cole Haan- a fashion label since 1928
Bitten- a fashion line ce apartine fabuloasei -Sarah Jessica Parker-
J.Crew
Michael Kors
Dulceata de cirese amare





Mi-ar placea:

Sa ma marit cu baiatul din vis
Sa nasc o fetita pe care sa o numesc Rebecca
Sa embrace my aging and my mistakes and learn from them
Sa devin o babuta agreabila si sa ma mut in Florida la 60 de ani
Sa mor in somn
Sa ajung in Africa, Australia, Bermude
Sa nu-mi fie teama de apa
Sa am a smoky or throaty voice
Sa fiu a rules breaker
Sa shed some "baby" fat
Sa fiu frail with sunken cheeks
Sa-mi placa sa conduc
Sa cint la pian
Sa fiu balerina
Sa fiu o gospodina desavirsita la bucatarie
Sa inteleg matematica
Sa stiu sa repar computere
Sa-mi fie trasat nudul, pe o pinza , de catre un pictor veritabil

Mi-e dor de:

Romania de odinioara
Bunici
Sa beau apa din fintina
Sa fiu surprinsa
Sa merg pe deal la cules de ciubotica-cucului

Sustin ideile ca “ too much money can be destructive” si ca” sometimes the ignorance is bliss “ . I also believe in second chance !!!

Mi-e teama ca/de

Se vor topi ghetarii
Soareci-sobolani
Boli


Nu ma deranjeaza / sperie

Singuratatea
Ridurile
Abstinenta sexuala
Turbulentele din avion
Teroristii

Mi s-a reprosat ca:

Sint prea visatoare/idealista
Sint prea solitara
Sint prea pretentioasa
Nu stiu sa sarut
Nu stiu sa dansez
Ca insult oamenii
Ca ma dau americanca
Ca ce-mi trece prin cap imi iese pe gura
Ca am prea mult timp liber

Citeva momente pe care mi le-amintesc cu bucurie:

Cind am luat la facultate
Cind am devenit cetatean U.S.
Cind mi s-au sarutat prima oara coapsele
Cind am devenit femeia la 30 de ani
Cind am zburat peste Atlantic, doar ptr. weekend , sa surprind pe cineva drag
Cind am scapat de grija zilei de miine

Calitatile cu care ma mindresc: sint parolista si punctuala
Defectul pe care mi-l detest ( printre multe altele) : si-s grabita, si-s grabita ca mi-i casa ne-ngrijita….DA, nerabdarea !

8 comentarii:

Anonim spunea...

Inuca,esti o adevarata scriitoare-jurnalista-compozitoare!!!Ador sa citesc randurile tale,ma bine-dispun,in plus mesajele ce se citesc printre randuri sunt fine si picante,ça doit faire mal celor carora le sunt destinate!Te pup,Eugénie!

laura bucur spunea...

draga mea ina niuiorkina, mi-ai dat o idee, ce-ai insiruit tu aici sa fie o leapsa pentru mine dar cu un efect terapeutic, sper eu. insa nu sa public, pur si simplu sa-mi scriu intr-un ipotetic jurnal ascuns sub perna, pe care de altfel nu l-am avut niciodata (decat pagini sporadice scrise atunci cand ma dadeam cu capul de pereti din cauza a stii tu cui). e un exercitiu interesant sa poti pune pe hartie exact ceea ce crezi despre tine insati. o sa-l fac si o sa ti-l comunic privat. pup

oana spunea...

Ma gandeam ce minunat ar fi fost sa te fi cunoscut cu Henry Miller...
Ati trait fiecare in timpul lui, dar mi se pare ca inteligenta, umorul, uneori...sarcasmul vostru au aceeasi sursa.
Imi plaaace ce-am vazut!!!
Citeste asta: - te reprezinta!!!
Dies slowly he who turns into the slave of small things, he who does not travel, he who doesn't read, he who doesn't listen to music, he who doesn't search talent within him.
Dies slowly, bit by bit dies, he who avoids passion, he who distroyes love, he who won't get help, he who avoids emotions that teach eyes to glitter, whisper to smile, soul to feel.
Dies slowly he who won't change his existence, he who won't build something new, he who won' speak to people he doesn't know, he who sends his days feeling sorry for himself, hating the rain who won't stop, he who abandons an idea before he thought, he who doesn't ask in order not to get embarassed, he who doesn't answer while having one thought.
Dies slowly he who doesn't risk the real for unreal, certain for uncertain, to make a dream come true.
Dies slowly who avoids death only for remembering that being alive take greatly effort than breathing.
It's all up to you!
When to warm, warm from the sun.
When to cheat, cheat your stomach.
When to cry, cry of joy.
When to lie, lie about your age.
When to steal, steal a kiss.
When to lose, lose your fear.
When to hunger, hunger for love.
When to be happy, wish it every day!!!

Dan spunea...

Touche !

Anonim spunea...

Iti trimit un articol de Mircea Cartarescu....stiu sigur ca o sa il enjoy asa cum am facut-o si eu..cand l-am citit m-a furnicat pielea si creierul, si cel mai trist este ca am realizat ca, daca mai stau aici, o sa ma "metamorfozez":((

Sentimentul românesc al isteriei
de Mircea Cărtărescu

N-am crezut niciodată în specificul naţional, în “sentimentul românesc al fiinţei”, în tot ceea ce filozofii culturii şi psihologii maselor ne-au atribuit ca să ne distingă de alte popoare.

Nu cred că suntem mai ospitalieri decât alţii, mai harnici sau mai hoţi. Nu-mi pare nici bine, nici rău că sunt român. Uneori regret că nu m-am născut elveţian, dar imediat îmi aduc aminte că aş fi putut să mă nasc ugandez. Suntem şi noi, românii, undeva “la mijloc de rău şi bun”, cum scria Ion Barbu, un neam sub soare, nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Dacă n-am luat nici un premiu Nobel, în schimb am inventat stiloul. Daca zidul ni s-a prăbuşit peste noapte, ne-am apucat, cuminţi, a doua zi să-l ridicam la loc, şi tot e ceva. Am fi putut, în definitiv, să-l lăsăm în plata Domnului de zid şi să ne cărăm cu toţii în alta parte…

Cu toate astea, există ceva specific românesc, ceva atât de adanc în firea noastră, a celor care trăim azi pe acest plai de dor, încat m-aş hazarda să spun că este însăşi esenţa “românismului” în acest moment istoric. Este cercul vicios al isteriei provocate de stres şi al stresului provocat de isterie. Daţi-mi voie sa fiu, în continuare, mai explicit.

Dacă trăieşti numai în România, e posibil să nu-ţi dai seama că e ceva în neregulă cu lumea din jur. Ai culoarea mediului şi te mişti odată cu el. Eşti una cu toţi ceilalţi. Dar dacă te întorci, după o vreme indelungată în ţară, e cu neputinţa să nu fii izbit de cât de anormală e umanitatea de aici. De cât de chinuiţi sunt oamenii şi de cât de răi devin din cauza asta.

Nu se poate să nu fii uluit de faptul, de pildă, că una dintre cele mai răspândite strategii de supravieţuire e mitocănia agresivă. În orice ţară civilizată oamenii încearcă să-şi menajeze nervii cât se poate de mult. Sunt prevenitori unii faţă de alţii în forme duse aproape până la caricatură.

Şi-au dezvoltat zâmbete sociale şi ritualuri de contact care să elimine, practic, posibilitatea oricăror conflicte. Când cineva te contrazice, îi zâmbeşti şi spui: “We agree to disagree” (”am căzut de acord că nu suntem de acord”). Când cineva te calcă pe picior, te grăbeşti să-ţi ceri tu scuze.

O ipocrizie blândă şi surâzătoare te întâmpină peste tot, ca un balsam care alină toate rănile şi satisface toate susceptibilităţile. Această ipocrizie poartă numele de politeţe şi e esenţială pentru fluidizarea substanţei sociale.

Românul nu este aşa pentru că nu poate fi, obiectiv, aşa. Pentru că la noi, dacă eşti bun, eşti călcat în picioare. Să ne imaginăm o tânără care devine vânzătoare. Îşi iubeşte meseria şi îşi propune să fie cât mai draguţă şi mai serviabilă cu clienţii.

Zâmbetul profesional, acel zâmbet care vinde marfa, i se va şterge însă curând de pe faţă după ce vreo cinci-şase inşi îi vor trânti câte-o bădărănie sau vor începe să urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate şansele ca după o lună de zile zâmbetul să-i dispară complet, iar după un an să avem vanzătoarea noastră standard, acră şi scârbită, care te repede de nu te vezi.

Bădăranii de care-am vorbit nu sunt nici ei bădărani din naştere. Şi ei sunt bieţi oameni la care s-a urlat şi care-au fost umiliţi de când se ştiu. Au devenit scârboşi pentru că au simţit pe pielea lor că nu ţine să fii draguţ cu ceilalţi. Pentru că, la toate ghişeele, au rezolvat numai urlând. Pentru că doar fiind mitocani au avansat social, călcând peste cei blânzi.

În armată, soldaţii sunt extrem de chinuiţi “în perioadă” de sergenţii lor. Când ajung ei inşişi sergenţi, îi chinuiesc pe noii recruţi şi mai abitir. Şi tot aşa, în toate straturile sociale şi la toate nivelurile, românii îşi sunt propriii călăi şi propriile victime într-o societate profund alienată psihic, o societate isterică.

Cred că asta ne distinge, ca români, în lume, la ora actuală: tensiunea continuă la nivelul vieţii cotidiene. Starea continuă de explozie, care ne provoacă ulcere şi atacuri cerebrale. Conflictul generalizat al fiecăruia cu fiecare. Nu vreau să spun prin asta că suntem fundamental răi.

Fireşte, ne-au împins spre asta sărăcia şi lipsa de orizont, carenţele de educaţie, perplexitatea maselor ţărăneşti dezrădăcinate şi aduse în ghetourile marilor oraşe. Pot fi şi alte explicaţii obiective. Dar e încă ceva, mai subtil, mai întunecat în tot acest chimism social. Înrăiţi de lumea în mijlocul căreia trăim, cu timpul începe să ne placă să fim răi.

Sadismul nostru rabufneşte atunci în insultă şi obscenitate. Începem să ne mândrim cu grobianismul nostru şi, exhibiţionişti ai moralei, ne dezbrăcăm voluptuos de caracter în aplauzele excitate ale publicului. Curând, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rău ca târfele, securiştii şi noii îmbogăţiţi.

Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastră socială e marele premiu câştigat cu preţul mitocăniei noastre.

Iar cercul acestei nevroze naţionale nu ar putea fi spart decât printr-o lungă terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lungă, scumpă şi cu un rezultat incert. Nu cred că ne-o putem permite deocamdată.

ina bixade spunea...

Multumesc ptr. articol. Viva Mircea Cartarescu, jos comunismul:), jos grandomania romaneasca -mai mare decit marimea lu' Brooklyn Bridge :)

DANIELA BIGHIU spunea...

imi place foarte mult cum scrii, imi place mult cum gandesti, imi plac gandurile tale, ai putea fi si jurnalista sau de ce sa nu scrii o carte cu amintiri sau..........te pup INA, esti o dulce.

Anonim spunea...

Ion Minulescu spunea:<< Intrati in templul literaturii pe poarta cea mare ,nu pe portile laturalnice>>.Tu ai reusit sa intri pe poarta mare,te felicit!