La la la diri diri da!

May Christmas joy remain with you to brighten up the New Year too! La New York avem un Craciun pe gustul meu, tomnatic si nu unul inzapezit cu sanie si zurgalai, un Craciun asa cum imi place, armonios si linistit, fara parfum de sarmale, cirnati spinzurati in brad sau intinsi in farfurie ori butoaie cu varza murata. Cine spune ca trebuie sa taiem purcelul, sa mincam soric si sa facem racituri, sau sa mergem cu plugusorul, ca sa simtim Craciunul?

Orasul straluceste pe acorduri de muzica, dragostea in alb si negru rataceste-n aer, mirosul de castane coapte se imprastie, oamenii au un spirit saltat, in timp ce contul in banca li se goleste, dar hei, o data pe an se celebreaza Mos Craciun, asadar sa vina cadourile alea odata, cit mai multe si mai scumpe (rid, dar... cum sa spun eu, vorbesc serios).

Va sarut, imbratisez si sa ne regasim cu bine in fabulosul 2012 cind...o sa fie si mai frumos, nu-i asa? Cu drag, Ina

AICI am mai adaugat fotografii facute zilele astea.

Later Edit: Iata si ultima mea activitate artistica, sa dati sonorul mai tare:)

New York, 16 decembrie, ora 21.42

Ma desfasor si comport diferit cind sint la serviciu si cind sint inafara lui. Sint cumva inchegata in doua personalitati: cea de la serviciu este mai organizata, mai discreta, mai distanta. Cea din sfera personala este mai imprastiata, mai aiurita, mai curioasa,

Cu toate astea, nu-mi prea place sa aud secretele murdare ale nimanui sau evenimentele prea dramatice din viata cuiva. Ma sperie si indispun. De aceea nu citesc ziarele, nu ma uit la TV. Din pacate, nu am scapare de fiecare data, cum a fost zilele astea cind fara sa vreau ochii mi-au ramas proptiti pe o pagina de ziar care descria sfirsitul absurd si groaznic al unei femei zdrobita de un lift care si-a pierdut controlul, in timp ce alti doi oameni au fost martori la scena oribila. M-a durut capul toata ziua si m-au luat toate depresiile.

Eram deja intristata de citeva zile, in care o colega s-a gasit tocmai pe mine sa ma ia drept confidenta si sa-mi dezvaluie despre cum copil fiind,(la 8 ani) a fost molestata sexual de un unchi de-al ei. Zile in sir ma tragea intr-un colt sau venea aproape de mine sa-mi spuna despre traumele ei. Nu usor mi-a fost sa o incurajez sau sa-i spun cuvinte alese. As fi vrut sa nu stiu lucrul asta nefericit, intim si grotesc despre viata ei, nu sint puternica suficient sa aud astfel de drame, nu prea stiu cum sa raspund la auzul lor. Ma las afectata de ele, noaptea mi se strecoara pe furis in vis sa mi-l tulbure...

Simt uneori cum toate murdariile si nefericirile care se intimpla prin lume se pun pe umarul meu si ma ghebosesc de greutatea lor. Lumea prin ochii mei o vreau roz, albastra, calda, lina, usoara, o vreau muzica, poezie, primavara, dragoste...

PS: AICI am pus citeva fotografii noi. Chiar daca nu postez ceva nou pe blog, pe albumul foto flickr, o sa pun poze mai regulat decit scriu pe blog, asa ca, daca vi se face dor de mine click pe link-ul din stinga de sus-my photos-. Va sarut, va imbratisez! Cu drag, Ina

Bau!

La New York a venit iarna! Aud cum trosnesc lemnele in soba.Dar stiti deja, nu? In inima mea e primavara! Azi am avut totusi o zi obositoare care a inceput cu metroul new-yorkez. Am stat o ora blocata in tunel, intr-un vagon cu new-yorkezi autentici, animati de o personalitate inflacarata si pasionala. Cu nervii fututi la maximum din cauza ca metroul nu mai pornea, 2 au inceput sa se certe intre ei. Asa cum vedem, uneori, prin filmele cu nebuni, au inceput sa ne incurajeze pe noi, ceilalti care doar ne roteam ochii si strimbam din nas iritati : "There is no way out, people! We all gonna die in here! Mother fucker! Fuck MTA! Fuck this shit!" Asa poate arata o zi obisnuita din viata unui locuitor al orasului indragit de mine. O ora sa stai inchis in tunel, fara sa primesti vreo informatie.

Cine zicea ca-n America e mereu roz, e clar ca se uita la multe filme americane. Este si negru, fix ca-ntr-un tunel de metrou. Nu vreau sa-mi imaginez cum s-ar fi derulat scena, daca vagonul in care ma aflam era prea plin si nu aveam loc si eram nevoiti sa stam lipiti unii de altii, sau, daca se nimerea un cersetor tipic, cu miros care te face sa lesini sau sa o iei la fuga. Cei care nu locuiesc in NY, ar trebui sa stie ca, atunci cind vad un vagon gol de metrou sa nu se bucure si ingramadeasca sa intre in el, pentru ca, motivul pentru care e asa, este pentru ca acolo este un homeless care nu s-a spalat de un an de zile. Si toti au fugit in alte vagoane!

Dar cei care ma stiti de citiva ani, imi cunoasteti dragostea pentru orasul NY cu toate defectele si neajunsurile lui. Desi la un moment dat m-am speriat ca daca scoate vreunul pistolul si-mi trage un glont in fund si mor nevinovata, chiar acum cind am zis ca soarele danseaza pe strada mea, toate glasurile agitate si ridicate, s-au potolit, odata cu auzul rotilor de tren. Din fericire, a fost doar un incident, care apare, citeodata, pe liniile metroului din NYC. Dragii mei, ma duc sa ma culc, daca am scris ceva gresit, puneti, va rog, pe seama grabei si a oboselii, nu mai stau sa vad ce am scris. Am avut chef sa bat un pic cimpii pe blogul asta si sa povestesc pe scurt aceasta patanie de astazi. Noapte buna! Cu drag, Ina

Frinturi din corespondenta personala

***De la mine catre o veche prietena:

Draga mea, franchetea ce ma caracterizeaza de cele mai multe ori, ma impinge si mai mult sa-ti spun cum am primit vestea ta ca vei fi mama peste citeva luni. Asadar, o veste comuna si tipica pentru cele mai multe femei. Pe o parte, ma bucur daca asta este dorinta ta, pe de alta parte, ma ia cu nostalgii cind realizez ca femeile din generatia mea fac, in ultima vreme, acelasi lucru: copii. Pentru mine asta este inca o confirmare ca se apropie batrinetile, pentru ca e adevarat, nu mai sintem la 20 de ani si, un pic mai avem si nici la 30 de ani nu o sa mai fim prea mult...

Rugamintea mea este sa nu iei personal ce spun eu, pentru ca, daca toate femeile ar gindi ca mine, ar disparea rasa umana de pe pamint, batrinii nu ar mai avea pensii, femeile ar fi doar femei,(nu si mame si bunici) de aceea tin, in sfirsit, sa-ti spun felicitari. Ma bazez pe restul femeilor ca vor salva posteritatea. Deci nu ma mai intreba cind am de gind sa fac copil pentru ca nu ma curteaza nici un sentiment matern si nici vreo teama ca voi regreta alegerea la 70 de ani cit mi-ar placea sa traiesc. Nu toata lumea de pe planeta asta simte nevoia sa procreeze si in ceea ce ma priveste, pot trai si fara curiozitatea de a cunoaste acea dragoste neconditionata, miraculoasa si super fenomenala pe care un copil ti-o ofera si pe care toate mamele au satisfactia sa o descrie. Imi asum aceasta lipsa, sau, daca vrei, aceasta lasitate, pentru ca, pe undeva este si teama de o asa imensa responsabilitate.Mi-e teama, uneori, si de umbra mea. Si e adevarat, iubesc libertatea si lipsa de obligatii. In plus, imi displac mediul inconjurator, viitorul metalic si tehnologic, mincarea artificiala, cum sa aduc un copil pe lumea asta incerta si gri? As fi toata o ingrijorare! Ca sa nu mai adaug cit de comoda sint.

Iar pe undeva, copilul din mine va fi prezent mereu, nu cred ca voi fi coapta vreodata suficient de mult incit sa iau in miinile mele viata unei alte fiinte. Ce sa fac? Voi fi singura femeie din generatia mea, care, in loc sa-si arate fotografii cu nepoti si copii, isi va arata fotografii cu ea. Si da, imi voi lua lumea-n cap ori de cite ori voi pofti. Bine, hai fie, intirziata cum am fost la multe, daca ma va izbi dorinta de a fi mama (desi, fie vorba intre noi, arat eu a mommy?), voi fi cea mai batrina mama de pe pamint si astfel, copilul va avea automat si o bunica (voi avea rol dublu cum ar veni).

***De la mine catre EL: dragul meu, grija ce mi-o porti ma copleseste si asta este motivul pentru care cu greu adorm cind bratele tale puternice nu sint prin preajma. In secret, tes ginduri doar cu noi doi. Te sarut cu mare dor!

***De la mine catre o veche cunostinta:

Draga mea, datorita acestui facebook renumit am dat de tine. La naiba! Cum sa te recunosc cu usurinta cind, silueta ta zvelta, demna de invidiat pe vremuri, a suferit grave transformari. Ma enervezi de-a dreptul. In privinta mea, ai auzit bine, gura lumii a fost corecta de data asta, traiesc la New York si duc o viata linistita, mai nou artistica, dar detalii in urmatoarea ravasa. Scrie-mi cind iei o pauza de la alaptat. Ia zi-mi, pe fostul meu iubit din copilarie l-ai mai zarit sus pe povirnis?

***De la mine catre o amica parizianca:

Oh, draga mea, cita incintare ca ne-am revazut pe pamintul lui Hugo! Voiam sa te salut si sa-ti urez spor la terminat lucrarea de doctorat. La New York sint rasfatata de o toamna imbelsugata, dar stii, sezonul ce se apropie, cu iarna cu tot, imi va da batai de cap. Ca fapt divers, iti spun ca simbata am fost la un dinner party si am cunoscut oameni din cercul artistului meu favorit: francezi, italieni, australieni, americani, oameni cu international life, cu studii la Paris, Berlin, Viena, ce sa spun, un context social, din care ai ce invata. Chiar asa, stii care sint cele 50 quiet places in New York City? (daca tot ai stat aici, poate le-ai aflat). Se spune ca unele dintre cele 50 de locuri care se voiau secrete pentru linistea si pacea din ele, nu mai sint asa linistite. Intre timp s-a aflat de existenta lor si masele au dat navala.

Tin sa-ti mai spun ca nici nu voiam sa merg la aceasta petrecere, pina cind am auzit o voce masculina frumoasa cu iz de repros: de ce esti salbatica? Si astfel am decis sa ies din carapacea mea si sa dau nas in nas cu lumea. Si ce crezi? Am fost o vorbareata! Am fost intrebata daca sint artista si am raspuns, da, (in gindul meu), pictez ginduri naravase.

Bine, draga mea, hai ca te-am innebunit la cap cu bazaconiile mele, tu, femeie maritata, mama si viitoare detinatoare de diploma de doctorat. Te-am pupat si sper sa revii la NY. Ciao

***De la o fata care vrea sa ma cunoasca: Buna, vin la New York si mi-ar placea sa ne cunoastem. Iti citesc blogul de mult timp. Am raspuns: desigur, da-mi de veste cind aterizezi si ne vom intilni negresit. Pe curind!

True or False?

"Blogging is not writing. It is graffiti with punctuation"-. Eu zic ca e adevarat.

Nu demult spuneam cuiva ca detinatorii de bloguri sint niste amatori simpatici, fara un talent literar sau creativ, care, pentru o anumita perioada de timp, scot capul din anonimat. Deodata toti devin populari si cunoscuti. Cei mai multi o fac de dragul galeriei si al spectacolului, nu pentru ca talentul urla-n ei! Oamenii cu adevarat talentati nu scriu pe o pagina de Internet toxic.

La fel cred si despre acei "pictori" sau "muzicieni" care isi desfasoara talentul inchipuit pe o strada in Times Square sau statie de metrou. Eu nu-i vad artisti in adevaratul sens al cuvintului. Sint niste oameni care cred despre ei ca au talent, dar de fapt au doar dexteritate. Un amator are intotdeauna tendinta sa spuna mai mult decit e necesar, fiind foarte sigur de sine.

Revenind la blogareala, acest curent maniac din ultimii ani, personal, nu am luat niciodata prea in serios acest blog, chiar daca ma mai agit si rasucesc pe el. La urma urmei si amatorii au emotii. Avind destul timp liber si fiind priceputa la a NU face nimic, ma distrez o data sau de doua ori pe luna mizgilind graffiti si gidilindu-mi narcisismul exacerbat. muahhh (exact cum va explicam).

***In rest, tin sa va anunt ca trebuie sa-mi acopar inima cu ceva, intrucit mironosita toamna a inceput sa-si bage coada ruginita si blegita in aerul new yorkez, ceea ce inseamna ca apatia si nelinistile, simptomele specifice toamnei mele personale din fiecare an, imi dau tircoale. Oh, nelinistile! Ele sint starile mele preferate deoarece ma fac sa simt viata mai bogata si mai intensa. A-propos, voi ce nelinisti aveti?

Cu drag va imbratisez! Ina B

Paris, Paris

Scriam AICI ca filmul -Midnight in Paris- m-a convins sa merg in orasul de pe malul Senei. Astfel ca, tocmai am revenit dintr-un Paris romantic, colorat, plin de miscare, unde am savurat fiecare moment cu specific parizian.

Nu am vazut niciodata atitea cafenele cu terase pline de oameni pe care i-am gasit frumosi si imbracati cu mult bun gust si imaginatie vestimentara. Parizienii imi pareau intr-o continua vacanta si leneveala, care, doar de dragul unui pahar de poveste isi prelungeau sederea la masa unei terase, un fel de ritual nelipsit din cotidianul lor. M-am trezit intrebindu-ma: aici oamenii nu merg la serviciu?

Am adorat sa ratacesc-hoinaresc pe stradutele inguste si cochete, pavate cu piatra cubica, printre cladirile ghebosite de carat ani grei in spate, sa ma opresc la colt de strada sa imi iau clatite sau croissant, sa simt spiritul parizian asa cum mi-l imaginam: elegant, rafinat.

Ca de fiecare data cum se intimpla cind ies din America, am exclamat si la Paris: astia nu au grasi? si strazile ce mici si inguste sint! Aproape ca la Bucuresti! Iar vagonul metroului este cit un vagon de tramvai. Este clar, ochiul meu s-a obisnuit cu -mare si mult-.

Stiam ca mincarea in Franta este delicioasa si sofisticata, de cind am fost pe Coasta de Azur, si, desi nu sint o gurmanda, abia asteptam sa maninc. Ce muzee, catedrale, ce galerii de arta si atita istorie si civilizatie? Cui ii mai pasa? Ma trezeam dimineata cu un singur gind care ma facea fericita: mincare! Si ma culcam cu acelasi gind pentru urmatoarea zi: mincare!

Incepusem sa cred ca traiesc ca sa maninc! Ah, ce piine buna, tarte cu fructe, clatite, rosii, struguri parfumati, vin, zmeura... In Franta, nu ai cum sa nu ai un trup sanatos, o minte sanatoasa.

Chiar si cind nu mi-era foame, mincam de placere, pentru ca acolo mincarea este prea gustoasa ca sa-i poti rezista. As fi luat cu mine toate patiseriile si -bulangeriile-. Si cred ca am exagerat putin, am mincat prea multe -croasante- si prajituri, ca sa nu mai spun ca am venit acasa cu o sacosa plina de grisine, ciocolata si...croissants. Parca nu mai vazusem, dar ce sa fac daca americanii astia nu-s la fel de tari ca francezii cind e vorba de dulciuri. Ma simt cam dulcegoasa si fainoasa acum...

Dar, pentru ca deja salivez, mai bine sa uit pentru moment de mincarea francezilor si sa spun ca foaaarte incintata am fost sa fac cunostinta cu misterioasa si faimoasa Mona Lisa, Venus de Milo, (despre cea din urma, nu ma asteptam sa fie asa impozanta), sa intru in atelierul lui Brancusi si casa lui Victor Hugo, sa urc in cap la Turnul Eiffel si batrina grandioasa Sacre Coeur de unde am privit indelung frumosul Paris. Cartierul Montmartre m-a cucerit de la prima intilnire.

Si, pentru ca s-a nimerit sa fie duminica cind am fost la catedrala Notre- Dame de Paris, am ascultat partial si slujba religioasa.

Eu nu sint prietena cu toamna, dar, pentru prima oara, i-am simtit frumusetea si farmecul si asta pentru ca toamna pariziana, cu miros de frunze si castane, nu este o oarecare toamna, cel putin nu in ochii mei... Cineva spunea ca daca nu ai vazut Parisul, nu esti femeie. Adevarat sau nu, cred ca Paris este orasul caruia merita sa-i oferi atentie si o scurta bucatica din viata. Nu cred ca exista cineva caruia sa nu ii placa orasul cu un nume asa frumos: PARIS!

Dar, ca sa nu o mai lungesc, va las in compania imaginilor aduse din frumosul Paris. Fotografiile se intind cam pe 3-4 pagini din albumul meu flickr, adica AICI

Va sarut cu drag, Ina

PS: Voi ce ati facut cit timp eu v-am neglijat?

New York, New York

Inainte sa trec la subiectul propriu-zis, tin sa fac un anunt important, adresat unei anumite categorii de "fiinte umane" care se impiedica voit sau intimplator de mine:

- Hello! I want to let you know that i have a solid dose of nastiness in my bones and I usually display it when people are really getting on my nerves. So, please, don't bother me with your stupidity, arrogance and nonsense. I will snap!!! Thank you.-

*** Si acum, dragii mei, sa va vorbesc in citeva rinduri, asa cum am promis la un moment dat, despre dragostea mea, numita New York.

Imi displace (ma revolta, mai bine zis) cind cineva spune de New York ca este rece, brutal, murdar, aglomerat sau de oamenii care locuiesc in el, ca fiind agresivi si neprietenosi. In acelasi timp sint constienta ca fiecare individ in parte are un drept al sau la opinie. Asta nu inseamna ca eu o aprob. Ma strimb, sar in apararea orasului in care traiesc si-mi spun in gind ca sint niste imbecili (iertati-ma, va rog) cei care isi permit sa vorbeasca asa de orasul meu favorit.

Iubesc orasul asta pentru ca aici ma simt cu adevarat libera. Aici am invatat sa dansez cu lupii, sa fiu vocala si sa strig atunci cind ma simt neindreptatita. Aici un barbat iti deschide usa, iti zimbeste, iti face loc sa treci. Aici oamenii spun (dupa situatie si stare) hello, excuse me, thank you, please, i'm sorry. In acelasi timp, aici oamenii iti zimbesc, te incurajeaza.

Iubesc New York pentru ca aici ma simt in siguranta si viata imi este simplificata. La 2 dimineata, daca poftele mi-o iau razna, pot iesi la magazinul din colt sa-mi iau o inghetata.

Aici pot fi urita, grasa, sluta, nimeni nu se uita chioris sau pe furis. Aici pot iesi in pijamale pina la coltul strazii.

Aici imi place sa fac cadouri. Nu esti judecat si birfit de valoarea acestuia, nu se uita la eticheta, dimpotriva, esti apreciat ca ai purtat in ginduri persoana respectiva.

Iubesc New York pentru ca de cite ori ma refer la el, spun ACASA.

Iubesc New York pentru ca m-a ajutat sa ma maturizez frumos, mi-a oferit sansa sa fiu eu insami. Cu toate astea stiu prea bine ca alegerile mi-au apartinut, dar in acelasi timp cred ca e foarte important locul in care traiesti, cumva te modeleaza si dezvolta.. Pentru multi oameni nu conteaza locul in care stau, ci persoana linga care se afla. La mine nu este asa. Trebuie sa fie si locul si persoana pe gustul meu. Altfel... aleg locul. (tocmai ce spuneam). Se pare ca e adevarat ce se spune despre femeile Capricorn, daca nu le cunosti cu adevarat, tinzi sa ramii cu o impresie proasta despre ele. Si care e problema?

Iubesc New York pentru ca aici pot iubi pe romaneste, in timp ce pot minca "pe alta limba". Iubesc sa traiesc aici pentru ca nu trebuie sa fii director sau presedinte ca sa fii bine platit si apreciat.

Iubesc New York pentru ca aici am invatat sa traiesc singura si sa fiu responsabila.

Iubesc orasul asta pentru ca in el si o viata banala sau simpla poate fi interesanta. Toate astea sint simtirile mele, fara sa nu iau in seama si imperfectiunile de aici. Doar ca eu am ales sa ma opresc la ce este frumos. "Neclaritatile" new-yorkeze nu-mi afecteaza oricum existenta, sint usor de tolerat, (pentru mine, cel putin), dar despre uritenie si mizerie ii las pe altii sa vorbeasca. Sint destui care au placerea asta.

Ar mai fi de spus mai multe de ce port o mare dragoste acestui oras, dar mai bine sa ma sucesc pentru citeva momente si sa va spun despre...oare ghiciti? Da, despre sculptura mea frumos modelata. Am mai avansat putin, dar arta cere timp, (ca si dragostea, citeodata) asa ca mai este pina la finalizarea ei.

Una dintre urechi mi-a fost perfect conturata, iar creatorul s-a amuzat pe seama ei spunind ca nu a mai vazut asa ureche ciudata si intortocheata, cu multe planuri. Iar nasul meu, zice el, este o intreaga istorie, asta fiind trasatura care i-a placut intiia oara cind m-a zarit.

Vedeti voi? Artistii sint speciali, profunzi, privesc femeia din alte perspective, unghiuri, nu ca tot barbatul comun si obisnuit care se uita mai intii la buci, tite si solduri de care sa traga...

Bine, va las acum! Urmatorul post va fi despre romanticul Paris si despre cum o sa le maninc francezilor "toate croasantele", pentru care sint asa populari... Cu drag, Ina

PS: Voi ce faceti acum la final de vara? Cu ce va ocupati? Despre mine v-ati lamurit: sint ocupata cind cu dragostea, cind cu arta, o imbinare mai frumoasa ca asta nici ca s-ar putea.

O altfel de vara...

Traiesc una dintre cele mai fierbinti veri new yorkeze si la propriu si la figurat! Vara voastra cum este acolo unde va aflati? Mi-ar placea sa-mi raspundeti la o intrebare care mi-a venit in cap acum citeva momente, sau sa-mi satisfaceti o curiozitate: de ce intrati pe acest blog? Ce va determina sa reveniti la el...la mine? Acum citva timp eu explicam de ce inca sint activa in acest -circuit- de bloguri.

In alta ordine de idei, ieri mi-am luat rolul de muza in serios (asadar dialogul de jos este real si natural 100% ,pentru cei intrebatori si nedumeriti). Prin urmare, dragii mei, viata de muza nu este numai glamuroasa, dar si multa munca. Pentru prima oara voi avea sculptura mea proprie si personala. Gasesc foarte interesant tot acest proces al creatiei, unul destul de lung, pe care nu il inteleg nici eu prea bine, insa ma supun cu disciplina instructiunilor sculptorului.

Cind e vorba de sculptura, foarte mare atentie se acorda proportiilor si volumelor, astfel incit sint schitata si masurata foarte mult...asimetria chipului meu nu este chiar usor de transpus intr-o sculptura. Ieri am stat ore in sir nemiscata (bine, am luat citeva pauze), pe un scaun inalt, privind intr-un punct fix, in timp ce, cele mai fine si mai pricepute miini imi umblau pe fata, git, nas, gura, cautind masuratorile exacte.

Din cind in cind trageam cu ochiul curios sa vad cum imi sint modelate in argila nasul, gura, urechea...eram plina de curiozitate si bucurie. Acum spuneti voi, dragii mei, citi barbati ridica statuie femeilor pe care le iubesc, nu? Toata aceasta incarcatura si amestec de emotii si trairi sint necesare in creatia unui artist, iar eu imi iau rolul de muza in serios si ma asigur ca isi face meseria bine si ma reproduce intocmai. Chiar ieri mi-a declarat ca incet, incet, imi surprinde caracterul si personalitatea in lucrarea lui.

Ciudat, pe vremea cind eram fata in viata careia nu se intimpla nimic, zamisleam o fantezie: sa traiesc la New York si sa fiu iubita unui artist. Si culmea, chiar el, artistul din fantezia tineretii mele, este si primul barbat care NU ma face ciudata, complicata, nebuna...asta pentru ca vede DINCOLO de aceste calitati aditionale.

Acum ma tot uit prin casa si ma intreb oare unde sa-mi asez bustul sculptat. O sa-mi ia ceva timp sa ma obisnuisc cu -cealalta eu- in casa. Deci cind veniti in vizita la mine, sa nu va speriati de statuia mea.

Cum spuneam, vara asta este ca un cuptor. Chiar am postat pe facebook un status in care ceream sa mi se toarne-n cap o caldare cu apa rece. Dar trebuie sa adaug, nu ma pling! Iubesc toate verile, dar pe cele din New York in mod special. Poate voi scrie un post despre motivele pentru care ma simt acasa aici si de ce iubesc orasul asta asa de mult. Pina atunci, va invit la fotografii facute ieri, in pauzele dintre sedintele pentru munca cu sculptura.

Va sarut cu drag si va trimit o particica din soarele de aici, acolo unde nu-l prea aveti. Vedeti ce generoasa sint? Va dau din soarele meu! Acum click pe ALBUM. Cu drag, Ina

Dialog intre un artist si muza lui infatuata

Artistul: esti cea mai mare dragoste din viata mea si nu cred ca este posibil de ceva mai mult.

Muza infatuata: ce cuvinte mari, maestre, faptele sa le vad! Stii, personalitatea mea este croita cam gresit, se satura usor de stari si oameni, ca atare, tu, ca artist, ai un rol vital, acela de a ma amuza si distra, ca doar de aceea esti artist.

Artistul: de acord!

Muza infatuata: dragul meu artist, explica-mi, crezi ca sint oameni care NU pot iubi? Care, sa spunem, se iubesc prea mult pe ei?

Artistul: hmm, nu stiu, nu prea inteleg si totusi...ce-ti trece prin cap?

Muza infatuata: nu te iubesc inca, nu m-ai stirnit, deocamdata sint doar infatuata cu tine, dar sint nerabdatoare sa te revad de fiecare data. Aproape tresar!

Artistul: ma iubesti, dar inca nu-ti dai seama! Sau...o sa ma iubesti.

Muza infatuata(in gindul ei doar): stiu, asa au mai zis si altii.

Artistul: esti prima femeie care imi spune asa ceva, anume, ca nu ma iubeste.

Muza infatuata: prea multa dragoste mi se urca la cap, crezi ca poti sa-mi oferi din cind in cind mici drame, tragedii, jocuri? Crezi ca-mi poti face jocul?

Artistul: aaa, deci asa. Drame! Bine, o sa ti-l joc!

Muza infatuata: un lucru bizar mi s-a intimplat cu un fost iubit: nu numai ca incepusem sa simt ca nu aveam nici o conectie, dar imi devenise antipatic, ma irita si calca pe nervi si doar numele lui ma facea sa mor de plictiseala. A fost prima oara cind mi s-a intimplat asa ceva si ultima, pentru ca acum te am pe tine. Vezi? aveam dragostea linga mine si eu o cautam la Cucuietii de Jos. Destul de caracteristic mie, daca analizam un pic istoria mea.

Artistul: da, dar acum ai crescut si ai invatat!

Muza infatuata: asa spun si eu. Iata, muza ta iti trimite 2 sarutari si asteapta sa i le-ntorci negresit.(ea spera sa nu astepte mult si bine). Deci?...

Artistul: chiar acum te sarut de 3 ori, draga mea iubita! Vino mai aproape.

Muza infatuata: ma iubesti prea mult, ma sufoci, ma poti iubi un pic mai putin? Stii, artistii sint cam nebuni si sariti de pe coordonatele normale, dar tu esti altfel.

Artistul: sint, poate, cel mai normal artist.

Muza infatuata: si totusi te culci cu muzele tale, ele se transforma in iubite.

Artistul: numai tu m-ai inspirat in felul asta...

Muza infatuata: intr-adevar, numai eu! Dar se pare ca pictorii sfirsesc prin a face dragoste cu muzele lor, cum altfel sa reproduca perfect trairile si simtirile in operele lor, nu?

Artistul: asa este.

Muza infatuata: cam toti marii artisti au avut iubite mult mai tinere decit ei, in Arta se poarta, dar e adevarat, muzele trebuie sa fie pline de tinerete, nu pot fi batrine. Eu mereu mi-am imaginat muzele ca fiind niste fiinte tinere, micute si delicate...

Artistul: tu ai fi un subiect bun pentru urmatoarea mea lucrare.

Muza infatuata: si pensula ta se incadreaza perfect pe pinza mea matasoasa. Cum bine imi sopteai, te simti ca-ntr-o matrice. Asadar, acolo este locul tau!

Artistul: nu ma mai satur!

Muza infatuata: ma gindeam deunazi, viata linga un artist o gasesc interesanta. Am impresia ca sint in continua vacanta. Voi, artistii, nu sinteti ca niste roboti rutinati, care merg la birou de la 8 la 4. Abordati, vedeti si percepeti viata intr-un mod diferit, optimist, colorat. Iubesc lumea voastra misterioasa, recunosc. Tocmai de aceea am nevoie de cineva care sa-mi alimenteze fanteziile si nebuniile din cap, sa le dea amploare si incurajare si sa diminueze greutatea unei realitati si a unei rutine ce se repeta la nesfirsit. Poate retii, cindva, am mai fost iubita unui pictor, deci e clar ca am ceva cu voi si voi cu mine.

Artistul: asa se pare.

Muza infatuata: vezi tu? eu nu detin cunostinte solide in materie de Arta, dar o iubesc, admir, apreciez si interpretez.

Artistul: suficient de bine si mi-e de ajuns! Acum ca-mi esti iubita, te anunt ca nu-mi plac femeile care stau la bucatarie. Sa nu te vad in locul ala. Gasesc respingatoare femeile care poarta sortz si miros a mincare.

Muza infatuata: artistul meu drag si preferat, am o veste frumoasa pentru tine: ti-ai gasit muza si iubita ideala!

Artistul: de cind te-am vazut intiia oara, am stiut ca interactiunea va fi fatala si ca destinul mi se va modifica!!!

Muza infatuata: si e abia inceputul...

SFIRSIT

***Ce credeti, cititorilor? Acest dialog este real, fictiv sau un produs al imaginatiei mele?

PS: am introdus citeva fotografii de la 4 iulie, cind am celebrat pe frumoasa America si de la Muzeul de Arta Moderna: MoMA. Nu sint iubitoare de arta moderna, uneori am impresia ca sfideaza bunul simt si isi bate joc de spectatori, dar totusi, daca ii acorzi o sansa, s-ar putea sa simti altfel, sa o indragesti chiar. ***Mai intii stati sa va sarut si pe urma puteti sa mergeti AICI

???

De multe ori sint intrebata cine anume imi face fotografiile. Voi ce credeti? Cine se ascunde in spatele camerei? Un barbat, o femeie, un crocodil, un iubit, o...iubita ? Sa dezlegam misterul si sa vedem cit de intuitivi sint unii.

In alta ordine de idei, se apropie ziua Americii. Asadar, sa ii spunem La Multi Ani tinerei frumoase si sa o celebram cu sampanie, zgomot si culori de artificii. AICI sint fotografiile facute de... cine ziceati? Va sarut cu drag! Ina

Trecatoare-i tineretea...

Nu mai sint atit de tinara! Dar ma simt ca o fata tinara. Nu atit de tinara. Imi dau seama de acest lucru mai ales cind am tendinta sa critic fetele adolescente care au fusta scurta, sint fardate si decoltate. Bombanesc in capu' meu de femeie nu asa tinara: dom'le, pe vremea mea nu se purta fusta asa scurta, generatia din ziua de azi a luat-o razna.

Cind eram eu mai tinara imi placea sa port decolteuri adinci, dar automat eram acoperita in jos, niciodata nu eram dezvelita si sus si jos. Eram mindra de cei doi sini ca doua pere si nu ratam nici o ocazie sa-i scot cu sfircu'n lume.

Acum, sa zicem ca sint aproape de virsta when everything starts going South, deci o iau mai usor cu decolteurile, dar imi place sa-mi scot la iveala picioarele care sint sprintene si tari si mai scot si fundul la orizont, desi mi se pare ca s-au asternut niste mici bulgari de grasime, in niste zone ale lui, care nu erau acolo si nici ca mai au de gind sa se topeasca.

Cu toate asta, niciodata nu am avut posteriorul mare. (poate va interesa, de aceea v-am si zis). Un alt semn cind tineretea ti-e pe duca, se stie, nu? Metabolismul incepe sa schiopateze. (ciuda mare am pe el de la o vreme).

In orice caz, sint inca tinara! Da, dar nu e usor sa nu mai fiu cea mai tinara. Ma aflu in procesul de acceptare, care spre mirarea mea, nu il gasesc usor. Spun spre mirarea mea, pentru ca ma bateam cu pumnul in piept ca eu voi sti sa imbatrinesc si sa astept cu gratie ridurile si parul argintiu si deci sa nu fiu egoista si sa las locul tinar urmatoarelor fandosite si fete mari.

Este clar ca nu stiam ce vorbeam. Dar stiu ca se poate ca la aproape 60 de ani sa ai un trup de femeie de 30 de ani. Dovada este mama unei dragi prietene cu care am fost la plaja nu demult. O femeie la 57 de ani care are un corp de femeie la 30 de ani. Asa voi fi si EU! Peste 30 de ani sa intrati pe blogul asta si veti vedea poze cu mine, femeia la 60 de ani. V-am speriat, nu-i asa? Si eu m-am speriat pentru ca, drept sa zic, sper ca peste 30 de ani sa fiu ocupata cu treburi serioase ale batrinetilor si nu cu postari pe blog.

Ce este grozav cind ajungi la o virsta a maturitatii? Sa privesti in urma zimbind in semn de: -mi-am trait tineretile conform dorintei... Ce urmeaza? Urmeaza asa: va fi din ce in ce mai bine!

Voi, cele din generatia mea sau mai inaintata, cum va impacati cu primele semne ale capitolului din viata: nu mai sint atit de tinara? Reactii puternice, cumva? (intrebarea e valabila si pentru barbati, daca citesc rindurile astea. Stiu ca si ei au batai de cap atunci cind nu mai sint asa de tineri).

PS: Acum va sarut, va imbratisez si va invit la citeva fotografii facute pe Governors Island, la un picnic inspirat din era anilor '20. (nu am fost pregatita cu o costumatie specifica, dar la anul, ma voi conforma). Cu drag, Ina

Midnight in Paris

Este titlul filmului pe care l-am vazut zilele trecute si care m-a convins ca Paris este un oras pe strazile caruia trebuie sa ajung intr-o buna zi sa ma plimb...indragostita. Nici nu cred ca ar avea farmec altfel...Nu m-a atras niciodata acest oras...pina acum citeva zile, cind magicul din filmul lui Woody Allen m-a facut curioasa si chiar nerabdatoare sa-l cunosc in -carne si oase-. Dar pina una alta, sa ne plimbam pe strazile orasului meu cel mai preferat: New York! Chiar asa, orasul vostru cel mai indragit care este? Ia sa vedem! Va sarut cu drag!

Costa Rica the beautiful

Costa Rica, denumita -Elvetia Americii latine- este cu siguranta un colt rar si pretios din lume, care poate surprinde atit prin frumusete cit si prin... uritenie (nu gasesc alt cuvint). The greenest and the happiest country in the world, mi-a oferit una din cele mai surprinzatoare experiente si mi s-a confirmat inca o data ca stiu sa aleg atunci cind este vorba de destinatii de vacanta. Am tinut sa cunosc cele 2 laturi ale acestui loc verde si fericit: latura urita si latura frumoasa. Cu siguranta, cei mai multi prefera sa vada doar partea pozitiva atunci cind aleg acest loc de vacanta. Eu nu!

Traind in NY de atitia ani, unde viata-mi este ordonata si organizata, simt, la un moment dat, sa evadez din aceasta jungla civilizata, sa ma salbaticesc, sa ma fac haiduca. Simt nevoia sa intru in contact cu un alt fel de trai, ritm, dimensiune, sa-mi dea o noua viziune despre ceea ce se numeste viata de om si sa-mi aminteasca ca, atunci cind ma pling de lucruri absolut BANALE, in alte unghere ale lumii, oamenii merg desculti, flaminzi sau goliti de speranta, fara orizonturi...(si nu ma refer la Costa Rica, ci in general).

Asadar, ajunsa in anumite cartiere rau famate din San Jose,(capitala) imaginea care m-a intimpinat a fost tipatoare si stridenta: aveam impresia ca ma aflam intr-un loc dezertat, fantomatic, cu cladiri in paragina, sau care gazduiau genul de crisma cu muzica lasata in voie sa urle si plina de fum de tigara, cu strazi mirositoare, gunoaie, ciini schiopi si rataciti, oameni dormind pe asfaltul umed sau in cutii de carton, turmentati de prea mult alcool, lucruri care-mi indicau fara vreo indoiala ca ma aflam intr-o tara din lumea a treia. Aveam sa aflu ca prostitutia este legala in aceasta tara. Parea un loc uitat de standardele de baza ale civilizatiei, fara reguli, legi, un loc in care viata nu-ti suride din cauza unei saracii stralucitoare.

De curiozitate, am intrat intr-un bar popular in zona, cu multa activitate nocturna. Ce-am gasit acolo? Multi americani veniti la vinat femei care se vind lejer pe 50-100$. Era o scena a sinilor dezgoliti, a fundurilor descoperite, a unor fete tinere care concurau una cu alta, un tablou al desfriului si al inocentei demult pierduta...Pentru prima oara am fost martora la un astfel de scenariu. Un lucru bun despre Costa Rica este ca nu te simti in pericol, chiar si-n locurile intunecate, oamenii nu sint agresivi, isi vad de-ale lor, nu se leaga nimeni de tine.

Acum sa trecem la cealalta fatza a acestui loc, care vine in contradictie cu prima. Este vorba, evident, de frumusetea si bogatia lui (care cintareste mult mai mult decit latura urita) si la care cei mai multi se refera atunci cind pasesc in aceasta tara din America Centrala. Frumusetea costa ricana nu este usor de descris in cuvinte.

Parca nici fotografiile nu redau intocmai realitatea ei verde si frumoasa. Am ratacit in lung si-n lat, pina cind mai aveam un pic si saream gardul la vecina Nicaragua.

Nu am vazut niciodata atit de mult verde in jurul meu si deci e adevarat, Costa Rica este cea mai verde tara. Nu mai este nevoie sa spun ca cel mai bun ananas si mango acolo am mincat si ca desertul preferat este acum dulceata de fructe tropicale.

Crocodilii morocanosi, iguanele sfioase, maimutele discrete, fluturii dansatori, papagalii multicolori, broastele adormite sint vietatile fara de care tara asta nu ar mai fi asa frumoasa si interesanta. Pasarile au un colorit asa de aprins si de viu, de parca ar fi luate dintr-o pictura realista...Mi-am mingiiat trupul si mintea in hot spring (a hot spring is a spring that is produced by the emergence of geothermally heated groundwater from the Earth's crust) si am ascultat muzica copacilor exotici si a creaturilor misterioase ce se cuibareau in ei.

Am fost incintata sa vad plantatii de cafea, orez, (orezul in tara asta este cel mai scump din lume), banane si am baut multa apa de cocos. ( sa nu ma usuc de tot de la soarele rotund).

Oamenii sint zimbareti, generosi, prietenosi, iar spiritul lor latin este pus pe distractie continua, asfel ca, la 6 dimineata intr-o zi de luni, sa nu te mire cind auzi muzica bubuind in baruri, in timp ce oamenii isi incep rutina, astepind in statie autobuzul care sa-i duca spre serviciu. Si de cite ori aud muzica lor reggaedon, imi vine sa dansez, chiar daca nu am fost niciodata o dansatoare buna.

Va invit la fotografii facute pe strazile unui San Jose plin de surprize si-n salbaticiile verzi, unde am experimentat zip-line, (aventuriera din mine dormea de ceva timp, astfel ca am trezit-o un pic la viata) si va rog sa nu rideti de felul un care arat suspendata de acel cablu, zburind de nebuna prin jungla. De asemenea am incercat snorkeling. Nu prea am reusit pentru ca trebuie sa mai stii sa si inoti pentru activitatea asta, dar tot m-am bagat cu capul in apa sa vad fundul oceanului de unde am cules niste pietricele.

In mai toate fotografiile eu apar ca o chichineata sau ca un punct, asta pentru ca voiam sa fie surprins fundalul cit mai pe larg, dar daca va uitati cu atentie sau mariti poza facind zoom in, o sa ma observati si pe mine, in unele chiar fac semn cu mina, ca sa fie clar ca sint si eu acolo.

Cam asta ar fi in mare -expeditia- mea costa ricana.

PS: Am uitat sa va spun ca vulcanul Arenal pe care il veti vedea in poze, este activ din 1968, iar de atunci zona este considerata riscanta.

Iar acum: click AICI ( un scurt video cu mine in care va fac din mina), AICI (un alt scurt video in care ma aflam in drum spre jungla) si AICI pozele (se intind cam pe 4 pagini). Va sarut si va imbratisez! Cu drag, Ina

Como estas?

Hey, inca ma aflu in colorata Costa Rica si abia peste citeva zile o sa postez impresiile de calatorie, inca le adun...Voiam doar sa va spun holaaaa...

Citeva rinduri

M-am gindit ca, pina revin din calatoria costa ricana, sa va mai tin un pic de urit cu niste imagini din New York, orasul de care sint indragostita si de care nu ma satur. Motivele sint multe, unul dintre ele fiind faptul ca nu te poti plictisi niciodata, datorita diversitatii pe care ti-o ofera pe tava: vrei galagie, betoane si agitatie le gasesti, sa zicem, pe Broadway, vrei calm, natura, poveste, le gasesti AICI. Ce ziceti? Am sau nu dreptate? Ca sa stiu sa-mi suflec minecile si sa ne luam la contrazis (glumesc).

Ce vreau de fapt sa spun este ca New York nu inseamna doar zgirie-nori, sirene,Wall Street si aglomeratie, ci si pamint, miros de iarba, (chiar balegar), oaza de liniste. Trebuie doar sa fii informat si sa stii unde sa le cauti. Spre ex., Old Westbury Gardens, pe care le veti vedea in poze, se afla cam la 20-25 de minute(cu masina) de unde locuiesc. Bine, cam atit pe azi dragii mei frumosi. Acum va sarut de ramas bun si ne -vedem- cind ma intorc! Intre timp sa nu indrazniti sa va distrati mai bine ca mine. Ca sa nu ziceti ca nu v-am zis! Cu drag, Ina

Printre flori, printre copaci...

Azi m-am plimbat printre ciresi, magnolii, panselute, dupa cum veti vedea AICI. Cind eram in facultate, iubitul meu de atunci imi zicea Panseluta, iar cind nu mai putea de dragul meu, ma prescurta in Panse. Cind l-am parasit pentru un alt copac la trunchiul caruia sa infloresc, a oftat asa: "Of, of panseluta mea a fugit in alta gradina!" Morala? cele mai frumoase flori nu-s panselutele, nici trandafirii...Dar, care atunci?

Ma intrebam azi, plimbindu-ma prin gradina botanica, ce floare sau copac mi-ar placea sa fiu, ce planta? O magnolie, o lalea, o floare de -nu- ma- uita? Un nuc, un cires, un cactus?

Am simtit mereu o oarecare atractie fata de nuc. Un nuc batrin si bogat pentru ca il simt plin de poveste si secrete ce ascunde sub crengile lui blegite si pentru ca imi aminteste de copilarie, cind ma jucam in frunzele si nucile lui verzi cu care-mi murdaream gura mica si miinile. Azi am stat citeva minute sub un nuc, dar parea prea tinar si fraged sa aiba ce povesti. Nu am simtit mare emotie...

Voi ce floare sau planta credeti ca vi s-ar potrivi? Eu inca nu mi-am gasit floarea sau copacul care sa ma reprezinte si care sa mi se potriveasca. Poate ca le voi descoperi in jungla tropicala din Costa Rica unde voi decola luna asta? Asadar, daca vrei sa aflati ce fel de floare sint si ce mireasma mi se ascunde in petale si cum m-am inteles cu prietenosii costa ricani, nu trebuie decit sa-mi bateti din nou la usa pe adresa asta. Va sarut cu drag si ramine cum am stabilit. Pe curind!

Infloresc gradinile!

Cu mare nerabdare astept Pastele. Cei care ma cunosc stiu ca este sarbatoarea mea preferata. Anul asta sint asa ocupata cu dragostea, incit nici cozonaci nu am timp sa fac. Voi cu ce sinteti ocupati? La mine este dupa cum va spuneam: infloresc gradinile!!!

Vreau doar sa trimit ginduri frumoase celor care zimbesc sau se incrunta atunci cind citesc paginile mele de blog si care mi-au tinut de urit, dar mai ales celor care, veniti din alte locuri, (tara sau oras) au vrut sa ma cunoasca personal. Surpriza de pe fata lor? Nu sint asa inalta precum par, ci, dimpotriva, sint o mignona veritabila, dar cu proportiile bine armonizate (rid). O alta remarca de la cei care abia m-au cunoscut? Ca as fi agresiva atunci cind comand meniul la restaurant sau cind merg intr-un magazin. Eu cred ca mi se trage de la ritmul orasului in care traiesc. (ce sa mai zic si eu, nu?)

Dar sa lasam proportiile si remarcile si sa ne intoarcem la cozonaci si sa va trimit urmatoarea urare: din New York City, va sarut pe toti (sint darnica acum) si va doresc sarbatori insorite, un Paste cu multa fericire in el si desigur, cu multi cozonaci umpluti cu...ce altceva, daca nu dragoste? Acum sa ne uitam la niste fotografii recente facute ici-colo. Va sarut cu drag! Ina

Etape

De-a lungul timpului, am trecut prin citeva etape personale care au dat culoare existentei mele, culoare mai mult sau mai putin placuta.

A fost o lunga perioada in viata mea cind unii alergau dupa mine, iar eu...dupa altii. Imi place sa numesc etapa asta asa: perioada mea de glorie, sau perioada alba. Eram preocupata de fericirea individuala, nu-mi pasa daca raneam oameni care-mi purtau de grija, nu stiam decit sa iau, fara sa dau. Mi se urcase la cap ca sint-toate femeile- si ca m-am nascut o rasfatata in d-ale dragostei. Cu cit eram mai iubita si dorita, cu atit loveam mai mult. Nu intru in detalii, dar vreau sa spun ca ma aflam in acea parte din viata in care ma cautam si nu ma gaseam, nu ma interesa dragostea, pentru ca mereu o primeam fara efort si, ca atare, ma saturasem de ea. Imi doream solitudinea, undeva intr-un colt din lumea asta mare. Sa fiu doar eu cu mine...Era evident, aveam o problema.

Apoi a urmat o lunga perioada in viata mea cind eu alergam dupa unii si...nimeni dupa mine. Gasisem solitudinea visata (izolarea, daca vreti)! Imi displace, dar numesc etapa asta: perioada mea de cacat, sau perioada neagra. Imi gasisem coltul in lumea asta mare, dar, emotional vorbind, era un fel de n-ar mai fi fost. Aveam sa cunosc prima mea dezamagire in amor, desi infatuarea care ma caracteriza, imi dadea convingerea ca nu mi se va intimpla vreodata.

Asadar, cunosteam chinurile inimii si dezamagirea, la o virsta la care cei mai multi sint deja casatoriti si au copii. Eu, intirziata, eram abia la prima dragoste si prima dezamagire. Vulnerabilitatea ce pusese stapinire pe mine, ma mutilase. Prima mea dragoste avea nume de imparat: Claudiu! Stateam atirnata de...imparatia lui si nu stiam decit sa il iubesc si sa mi-l inchipui peste tot. In orice barbat, imi aparea EL. Ma transformasem intr-o obsedata, intr-o rima lucioasa care se tiriia mereu catre aceeasi directie: a lui! Agonia mi-era accentuata de indiferenta, de respingerea ce mi le servea fara rezerve. In momentele de luciditate, tot ce voiam era sa-mi revin la propria identitate, sa aduc inapoi perioada mea de glorie, sa-i vin de hac imparatului si sa-l bag in pizda ma-sii cu imparatia lui cu tot. (ceea ce s-a si intimplat, dar asta e o alta poveste).

Desi, la momentul respectiv, aveam sa mor de suparare, acum stiu ca am avut nevoie de etapa mea existentiala de cacat, mi-a prins bine, m-a ajutat sa cresc, sa fiu matura, sa nu ma mai joc in dragoste si cu viata altora. Am aflat ce ticalosi misuna prin lume, ce crunt doare cind unuia ii pasa prea mult, in timp ce pe celalalt il doare fix in acel loc rotund si intim: cur! Pe scurt, invatatura ce am tras-o de aici este asta: ce tie nu-ti place, altuia nu-i face sau...totul se plateste!

Acum am intrat intr-o noua etapa. Imi place sa o numesc perioada roz sau perioada PUF. Este caracterizata de sincronizare: se alearga reciproc, in aceeasi directie. Sa zicem ca eu sint o caprioara, careia ii place sa rumege iarba din aceeasi poiana cu a unui cerb care are niste coarne frumoase si tari. La rindul lui, cerbul se bucura de compania caprioarei, se dezmiarda reciproc in coarne si-si declara armonie fara...agonie. Amindoi alearga unul catre celalalt...

Si acum, dupa ce v-ati distrat pe blog la mine, voi, dragii mei, in ce etapa va aflati in momentul asta si ce culoare are? Sint curioasa, sincer! Va sarut cu drag, din coltul meu din lume, despre care va povesteam: New York! Pe curind! Ina

PS: O sa merg la un festival indian si o sa revin cu niste poze la acest post, intr-un later edit. Deocamdata, apasati AICI pentru primele fotografii din primavara asta mult asteptata.

LATER EDIT: Ce veselie la festivalul indian, sau festivalul culorilor! Imaginea din cele 2 filmulete (scurte) se cam misca pentru ca ma bitiiam pe acordurile muzicale. Imi venea sa ma urc si eu pe scena sa dansez cu indiencele gratioase care se smuceau din trupurile mladioase.(pe femeile indience, eu le gasesc calde, senzuale si expresive). Mi-am amintit de copilaria comunista, cind, la cinematograful din orasul natal, se rulau numai filme indiene, fiind fascinata de dansul lor unic, muzica si costumele stralucitoare si elaborate. Si acum iubesc ritualul dansului indian! In general, e frumos sa fii receptiv si deschis la culturi si traditii diferite, dar mai ales daca traiesti in New York, caruia i se mai spune si- a cultural melting pot-. Bine, intrati AICI, AICI si AICI (in poza am pudra colorata pe frunte, ca sa celebrez culorile festivalului indian). Va imbratisez!

Unde-i bine, e de mine!

Seara buna! D-ra primavara este iubita mea! Deja ii simt mireasma de zambile si ii aud zumzetul de albine batind in geam (mereu ma amuza cind un om incearca sa construiasca o metafora).

Spuneam ca voi povesti pe scurt despre cum am aterizat eu pe aceasta blogosfera romaneasca. Ei bine, prima oara cind am auzit eu termenul asta-blog- a fost in 2006, cind o prietena mi-a zis ca isi face blog. Am intrebat-0 asa: ce naiba mai este si chestia asta? Mi-a explicat cum a stiut ea mai bine, iar eu o intrebam: deci pot sa scriu despre ce-mi trece prin cap? pot pune si poze? si cine ma vede? sau cine afla de blogul asta ca eu tot nu ma pricep sa-nteleg.

In fine, aflind ca pot pune poze personale, atita mi-a trebuit. Pe vremea aceea, in loc sa fac ceva util si constructiv, tinjeam dupa o iubire apusa si lesinata si deci cum ziceam, aflind ca pot atasa poze, mi-am zis in sinea mea: aha, imi fac si eu blog, dar cu un scop precis: sa ma vada fostul iubit si sa cinte refrenul meu preferat: -ma uit ca fraieru-n trecut si-mi dau seama ce-am pierdut- hi hi hi

In primele posturi puneam numai poze si ma comentam singura pina m-am prins ca altii ar trebui sa comenteze. Dupa foarte scurt timp, deja uitasem parola. Mai bine de un an a fost inactiv. L-am dat uitarii. Apoi, din senin, mi-am amintit ca am un blog si de atunci i-am fost fidela (ma rog, il neglijez doar).

Si oh, dupa ce oamenii dadeau de blogul asta si ma puneau in lista numita blogroll, ce ma mai minunam. Mi se parea asa o grozavie sa-mi vad numele pe pagina unor oameni. Ca sa nu mai zic ce scofala mare era cind primeam comentarii, mai ales ca aveam rolul de a le publica. In capul meu, eu eram sefa unui business asa de important cu numele blog.

Si asa intram eu in, ceea ce oamenii numesc, blogosfera romaneasca. Cam asta ar fi istoria acestui blog personal. Dar tot nu am un raspuns clar de ce el inca exista. Fostu' gagic a murit demult pentru mine, deci mi se rupe ca ma vede sau nu, bani nu fac din el, informatii utile nu furnizez, literatura nu fac, asa ca, singurul raspuns plauzibil ar fi asta: vad in el o usoara forma de distractie, de exhibitionism si narcisism, un instrument de comunicare cu oameni pe care ii stiu sau nu, dar fara sa joace un rol decisiv sau important in viata mea (ar fi culmea). Mi-ar fi placut sa scriu mai multe lucruri despre orasul asta pe care-l iubesc si de care nu ma satur, ati ghicit, e vorba de New York, insa cumva mi-a scapat, nu m-am concentrat pe aceasta latura, si in plus, sint altii care o fac, unde sa mai am si eu loc sa il ridic in slavi, nu?

Eu nu sint activa ca multi altii care au domiciliu pe blog, insa bine ca nu mai uit parola. Si desigur, ma bucur cind oamenii sint prietenosi si imi scriu comentarii, chiar daca pe cei mai multi nu ii cunosc. Chiar asa, voi cine sinteti dragii mei straini si cum ati ajuns pe adresa asta: www.inabixade.blogspot.com? Ia dati-va mastile jos si dati noroc cu mine sa facem cunostinta. Nu credeti ca e timpul? Eu zic ca da.

Si ca veni vorba de New York, iata ca avem si noi telecabina aici, nu numai voi acolo la Poiana Brasov. Cei care locuiesc pe Roosevelt Island, fac neveta in oras, cu telecabina. Bine, cam atit pe azi. Va sarut, noapte buna!

Cele 7 secrete

Fosta mea colega de camin, de pe vremea studentiei, mi-a sugerat sa divulg pe blogul personal 7 lucruri pe care unii s-ar putea sa nu le stie despre mine. Asadar, ma lansez:

1.In facultate, materia la care eram cea mai buna era limba latina.

2.Cind eram mica, locuind la bloc (era sa scriu blog) la etajul 2, aruncam cu diverse chestii in cap oamenilor sa ma amuz pe seama lor.

3.Nu am avut niciodata un idol.

4.Am un tic: imi invirt-rasucesc parul cind sint suparata-iritata, sau cind imi pierd rabdarile.

5.Nu am fost niciodata la petrecerile din comunitatea romaneasca din NY.

6.Nu pot adormi cu lumina aprinsa sau cu televizorul deschis.

7. Sint virgina.

Ce mai secrete si la mine! Stiam eu ca nu pot fi serioasa pina la capat. M-am impotmolit fix la secretul nr. 7. Chiar asa, de ce 7 secrete si nu 10? Poate ne luminezi tu Mariuca, care ai propus acest joc al secretelor.

Lasind jocurile la o parte, tin sa va anunt ca e iarna serioasa la NY. Un pic mai dureaza si iau calmante. De cele mai multe ori, cind nu ninge, sigur ploua. Dimineata cind ma scol, mi-e teama sa ma uit pe geam sa nu vad alb in fata ochilor. Nu am vazut niciodata atitea masini de deszapezire ca anul asta. Saptamina viitoare merg la teatru si tocmai am aflat ca in ziua respectiva se anunta mare zapada. Minunat!!!

Nu pot amina deoarece am confirmat ca merg si chiar asa? sa imi las viata ruinata de o iarna imposibila? E adevarat, am inceput sa-mi fac program in functie de conditiile meteo: e sarbatoare cind nu ninge, sau cind nu e ger. Singurul semn de speranta ca o trece si iarna asta si care se vede stingaci, este faptul ca s-a marit un pic ziua si astfel...mi-e tare dor de sandale.

Sarind la un alt subiect, va spun ca fapt divers ca ard de nerabdare sa ma urc in avion si sa plec in vacanta. Mai este ceva pina atunci, insa numai asta am in cap: cum o sa vorbesc cu broastele testoase pe care le poti pindi cind isi depun ouale, cum voi experimenta zipline, cum voi asculta vulcanii bolborosind, cum ma voi scalda in hot spring...

Oamenii sint foarte prietenosi si renumiti pentru ospitalitatea lor, ceea ce va alcatui o vacanta perfecta. Locul se afla in America Centrala. Acum ca v-am dat citeva repere, v-ati prins incotro o sa o apuc? Ia sa vedem.

Voi ce faceti? ***Voi reveni cu un post (sugerat de cineva) in care, pe scurt, voi scrie despre motivul initial pentru care acest blog a fost conceput.

PS: Acum sa ne sarutam un pic muah-muah si sa ne vedem AICI si AICI.( micul filmulet arata ce vreme penibila a fost ieri, spre finalul lui, pentru citeva secunde, aratindu-ma si pe mine facind fetze, iar pozele arata ce soare este azi, mai aveam un pic si ma dezbracam de tot, dar cui ii mai pasa ca domnul soare are niste dinti mari si lati? dupa intunericul si ceatza din iarna asta, sigur o sa ies timpita din ea). Pe curind! Ina

2011

2011! Ce-i cu numarul asta? Parca-i din razboiul stelelor dar, ma rog, avem nevoie de un reper, care sa ne organizeze si disciplineze viata. Daca nu ar exista ceasul sau calendarul, nu am putea functiona ordonat.

Traim era facebook-ului, a youtube-ului, a blogurilor. Cind va lua sfirsit aceasta era tehnologica? Daca nu esti atent, iti intoxica existenta. Sau ce credeti ca va urma dupa?

Refuz sa am internet pe telefon. (nici webcamul nu mi-a placut niciodata, dar greu gasesti acum celular fara camera).

Vad atitia oameni care nu mai privesc in jur, ci in jos, nu conteaza unde se afla, la slujba, in metrou, la volan, pe strada, cei mai multi fac acelasi lucru: butoneaza pe Iphone, sau BlackBerry, verificind statusul pe facebook sau postarile pe un blog.

Am inceput sa vad facebook-ul, spre ex, ca o baie comunala, unde toti NE balacim intr-o baltoaca hilara. Nu mai exista intimitate, chestiune personala, toti ne expunem, putem citi liber ce scriu altii altora, de poze nu mai zic, astfel disparind si factorul curiozitate, mister. Ce atita personal si confidential? Luati si vedeti pe alese, sa vada toata lumea. Sa nu mai zic, unii isi scriu la profil, adresa si nr. de telefon.

Tehnologia asta ar trebui sa ia o pauza de la inventii. Deja a depasit bunul simt, nu credeti? Eu asa cred. Am auzit ca unii isi cumpara roboti care reproduc intocmai comportamentul uman. Miine poimiine nu se mai plinge nimeni de singuratate, ne vom iubi cu roboti. Cind se strica, ii ducem la reparat si le punem suruburile la loc.

Bineee, am avut o zi cam obositoare si m-am saturat ca de ziua mea, pe 13 ianuarie, sa fie asa ger. Multumesc mult celor care m-au felicitat. E prima oara cind am primit atitea urari si ginduri frumoase. Pina la urma, facebook-ul asta nu-i chiar asa rau. Asadar sa ne balacim si iubim in continuare. AICI puteti vedea primele fotografii pe 2011. Va sarut cu drag! Ina