Oile

Intr-o noapte foarte calma ce gazduia cea mai prietenoasa luna, undeva intr-o padure, un ciine rebel a speriat un grup de vreo zece oi care, imbulzindu-se de spaima, au reusit sa evadeze din vizuina amenajata cu grija de stapinul lor. Ciobanul zguduit de nenorocire, a alergat dupa ele, incercind sa le opreasca, sa le linisteasca si sa le indrume inapoi spre salas. Mioarele, tinerele infricosate erau singura lui bogatie. Intunericul si spaima ii ingreunau fuga dupa rumegatoarele lui frumoase cu blana aurita. Luna isi strimbase zimbetul, stelele se ascunsesera, noaptea se umpluse cu vocile triste ale mioritelor si strigatul gros al ciobanului. Ce haos, ce disperare!

Au alergat prin intunericul dens, urmindu-se in nestire una pe cealalta si, tamponindu-se, au ajuns la marginea unei prapastii. Prima oaie s-a uitat in jos, analizind golul funest ce i se intindea in fata ochilor si, increzatoare, a sarit. La fel a doua, a treia...Toate au urmat-o pe prima. Fix ca oile. Buluc! Behehe. In noaptea aceea, ciobanul  isi pierduse mintile. Era ciobanul fara oi, era sarac! In ochii lui, ciinele era singurul vinovat. Si-a pregatit pusca si, fara mila, l-a impuscat.

***Este o scena dintr-un film vazut din intimplare, scena care mi-a placut mult si care a pus in imagini vorba spusa de noi, pamintenii, cu tonalitate ironica: "ca oile!" Scena  m-a dus cu gindul nu doar la neghiobia oilor si la personalitatea care le lipseste, ci si la acei oameni (multi, foarte multi) care urmeaza multimea (turma) doar pentru ca... asa le dicteaza ea. Behehe.

Dovleacul

Ce mult imi place vara mea din septembrie! Ieri am petrecut toata ziua in gradina celor doi oameni despre care am mai pomenit in povestirile mele si pe care i-am cunoscut in luna august 1998, la doar doua zile dupa ce am calcat pentru prima oara pe pamint new yorkin. Repet cu drag ideea ca imi sint ca niste parinti! Incintata de reintilnirea noastra, am mincat mult si cu placere, am povestit cu pasiune si, satula sa beau mereu ceai sau apa, mi-am zis ca ar fi indicat sa ies  din ritualul meu zilnic si anost, sa fiu mai aventuroasa si sa ciocnesc un pahar de vin de casa cu doi oameni speciali, cu care impart un fel de trecut.

Pornita sa fiu un oaspete diferit, am baut un pahar mic cu rachiu si doua pahare largi cu vin rosu. M-a cuprins o stare de beatitudine care ma gidila, viata era deodata mai mare si mai fericita, gura a inceput sa vorbeasca fara mine si sa produca sughituri obositoare. Mi-e clar ca ceaiul de iasomie este bautura cu care ma inteleg cel mai bine si care ma tine fixata in realitate. M-am trezit in brate si cu un dovleac mare cit capul meu (nu stiam ca exista un astfel de soi de dovleac gigantic), proaspat cules din gradina, auzind indemnul: "Ecaterinuta, stiu ca nu iti place, esti cam nepriceputa si te inteleg, sa stii, dar, ce-ar fi sa gatesti tu dovleacul asta, il pui la cuptor laolalta cu aia, aia si cealalta,  presari niste sare si piper si sa vezi ce bine o sa-ti prinda. Si nu uita sa pui mozzarella cum tocmai te-am invatat."

Ajunsa acasa cu sacosa plina de dulceturi culese din pamint, uitasem complet de dovleacul cu pricina. M-am dezbracat, am fredonat copilarescul " Vine, vine primavara", m-am strecurat sub dus, eram in stare buna cind, deodata, vad ceva lung si mare iesind dintr-o sacosa. Tiptil, tiptil, m-am indreptat inspre ea si, ca sa scap mai repede, hotarita am apucat  de coada lunguietul  vernil si plin de viata caruia i-am  venit de hac. Era ora 10 seara, iar cuptorul  emana o  caldura infernala, incercind sa faca din legumele mele, o hrana gustoasa si usoara, dovleacul fiind ingredientul principal. Ce mult imi place vara mea din septembrie!

Kiki

Am un amic burlac care a plecat in vacanta, in Ecuador, pentru doua saptamini. M-a rugat sa am grija de pisica lui pe nume Kiki. Dupa privirea ei sticloasa, nu cred ca ma simpatizeaza prea mult, dar stie ca nu are incotro, doua saptamini depinde de mine, este pe mina mea. Am mai fost dadaca ei cu vreo 2 ani in urma cind m-am descurcat foarte bine, Kiki fiind gasita de stapinul ei, sanatoasa, voioasa, chiar putin mai grasa.
Am invatat cum sa-i prepar mincarea, eventual, sa i-o incalzesc putin. Dar nu-mi convine cacareala pe care trebuie sa o curat. Ce balast! Miroase ceva de speriat. Asta este! Cine ma cunoaste, stie ca nu-mi place sa am grija de cineva, satula fiind sa-mi duc grija mea, nu sint vreo mamoasa, ocrotitoare, sau nurturing, cum se zice pe aici. Dar, hai fie, doua saptamini nu o sa mor. O pot ocroti pe Kiki!

Cel mai mult ma distrez cind intru in casa ( practic, mie mi-e cam frica de ea si cred ca si ei de mine, si in general, ma tem de animale, fie ele domestice), ne uitam una la alta, iar eu, fiind mai vorbareata decit ea, pornesc dialogul: "Kiki, ce mai faci? Am venit sa te hranesc. Sper ca azi nu te-ai cacat prea mult, da? ia sa vedem ( indreptindu-ma cu emotii spre culcusul ei moale din nisip). Aiii, ce cacacioasa antipatica!
Pai azi o sa-ti dau de mincare mai putin, sa nu mai ai asa activitate imbelsugata pe buda. In plus, te-ai cam ingrasat, asa ca, stii ceva? azi, de fapt, nu-ti mai dau mincare deloc. O felina grasa nu se cade. Rapanoaso! Raspunsul ei nu intirzie: Miaaauuu aauuuuu, bitch! Miau! ...............Miau!" In rest, in ciuda diferentelor dintre noi, eu si Kiki ne intelegem bine. Feeling ocrotitoare with Kiki. Miau!