Georgel

Eram mai mare cu doi ani decit Georgel. Amindoi impartaseam citeva lucruri: copilaria, note mediocre la scoala, parinti lipsiti de raspundere, teama de scandal, nesiguranta, dorinta de-a fugi departe, dragostea pentru dealuri si paduri, in preajma carora ne nascuseram. Era buzat,  firav, iar cei doi ochi albastri erau parca mereu in cautarea a ceva. Nu mi-era greu sa ghicesc. Cu cei doi ochi ai lui, isi cauta flamind linistea, dragostea, locul. Era baiatul din copilaria mea, cu cei mai intristati ochi. Amindoi cautam si doream aceleasi intimplari.

Georgel fusese nascut din betia a doi oameni batrini, egoisti si cu alcoolul in oase. Uneori il auzeam, intrebindu-i: "eu ce maninc azi? ce maninc eu azi?" Erau seri cind dormeam impreuna, ne ascundeam in aceleasi cotloane de frig si intuneric si, desi eram mici si neputinciosi, in suflete, eram maturi, puternici si gazduiam acelasi gind fata de cele care ne nascusera: dispretul! Stiu ca sentimentul nostru comun era unul clar: fuga! Eram doi copii fara vreo sansa, fara vreun sprijin, fara vreun sfat, sau indrumare. Eram copiii nimanui, stapinii propriei noastre vieti nevîrstnice...
Anii au mers fara a se opri, iar copiii, ce cindva eram, au crescut. Ocupata cu fuga si aflarea unui loc prin lume, am uitat de Georgel si destinul lui plin cu nesansa. Intr-o zi, am aflat ca mama lui fusese gasita moarta pe o strada, iar tatal lui pe care, intre timp, il iertase, a murit de batrinete. Georgel se afla undeva prin Europa, este un barbat chipes, responsabil, cu scoala, albastrul din ochii lui ca doua cercuri, s-a inveselit, iar locul si l-a gasit linga o femeie si-un copil... feeling nostalgică cu gîndul la Georgel