Nedumeriri

S-ar putea sa nu ne-ntelegem in postul asta, sau mai bine spus, s-ar putea sa nu pricepeti ce vreau sa spun-transmit, pentru simplu' fapt ca este cam complicat de explicat in citeva vorbe despre starea mea din ultima perioada, mai ales ca niciodata nu m-am confruntat cu astfel de nebuloase. De cind ma stiu, am fost minata si dominata de o anumita dorinta, uneori, chiar obsesie, asta ca sa subliniez intensitatea si dramatismul dorintei ce punea stapinire pe mine, in anumite etape din viata mea. Gindul ca aveam la ce sau la cine visa, ma tinea treaza, "batalia" pentru a obtine acel ceva ma provoca si ma tinea vie, indiferent cit de greu parea de atins dorinta, mie mi-era bine si ma simteam motivata si determinata. Exemplul cel mai relevant ar fi dorinta mea de a trai in America si nu oriunde, ci la New York. Deci dorinta mi-era nu numai clara, dar si specifica. Chiar daca la un moment dat parea o himera, o utopie, m-am invirtit, sucit si rasucit si hop, am ajuns si in Haberica si dorinta mi-a fost bifata. Lista ar continua cu astfel de exemplificari, dar vreau sa ajung la problema care ma macina de ceva timp, anume, in aceasta bizara etapa a vietii mele, nu-mi doresc nimic cu adevarat, nu doresc pe nimeni cu adevarat si asta nu numai ca ma face sa lincezesc intr-o stare de indiferenta, dar daca cumva trebuie sa ma ingrijorez? Pentru ca nici ingrijorata nu sint. Tot ce vreau este sa VREAU ceva cu ADEVARAT, vreau sa pot sa vreau (din nou), vreau sa-mi suflec minecile si sa pornesc la atacul dorintei, la atingerea ei, vreau sa rivnesc ceva sau la cineva (chiar si la bunul altuia, numai sa rivnesc odata hi hi hi). Nu-mi dau seama de unde atita lipsa de dorinta, interes, visare, ca tare buna mai eram la visat cu ochii deschisi sau la caii verzi de pe pereti. Mi-e dor sa vreau, numai ca nu vreau, nu-mi vine si cu asta basta. Of, ca de fapt nici nu mi-e dor, deci se anuleaza cuvintul dor, ca de aici porneste drama mea, in fond. Daca m-ati inteles si aveti solutii, le primesc la casuta postala de sus (vorba vine). Un lucru va mai spun, mie nu imi plac sfaturile, nici sa le dau, (decit daca mi se cer) nici sa le primesc, mereu am facut cum am vrut eu si n-am ascultat de nimeni, dar acum as fi curioasa sa aflu daca cumva am innebunit, iar eu nu stiu ha ha ha. Rog seriozitate, asadar.***Mai nou, dragii mei, mi-am reactivat contul de pe Facebook, pe care inca nu il inteleg (ca de asta mi-l dezactivasem) si ma oboseste rau, nu pricep care pe care, cine pe cine, atitea caracteristici si desenele, rindunele, floricele si reclame, dar na, mi-am zis sa fiu si eu pe acest Facebook, ca numai de acolo nu mai lipseam. Si cind colo ce sa vaz? Toti cei de pe bloguri sint pe Facebook. Doamne, nici acolo nu scapam unii de altii! Ma gindeam ca o fi vreo lume noua, da' de unde. Pun pariu ca la rindul lor, toti cei care dau de mine si acolo, isi dau ochii peste cap si exclama: poaaah, nici aici nu scapam de narcisista asta de ina new-yorkina care iara isi intinde toate pozele de ne ia tot spatiul de pe facebooku' asta, ca parca nu ii mai ajungea blogspotu'. Na, ce sa va fac, mai suportati-ma un pic, pina imi gasesc dorinta aia despre care va povesteam si dupa care o sa ma fac ocupata sa alerg in atingerea ei, a dorintei, adica. Deocamdata nu fug dupa nimeni si nimeni nu fuge dupa mine. Macar e reciproca treaba, nu? Dar nu in asta sta gravitatea conditiei mele actuale, ci in faptul ca nici nu doresc sa fug dupa cineva si nici sa fiu fugarita. Ati obosit cumva cu aceasta intimitate a postului meu din 27 ianuarie 2010? Si ca sa va obosesc in continuare, conchid asa cum am inceput: imi lipseste dorinta de-a dori! Zbang! Bine, va puuup, muahhh!