Cum rămâne cu dragostea?

Am fost un copil mic si slabanog, care intelegea lucruri mari si grave, un copil responsabil care lua viata in serios. Uitindu-ma la pozele in care eram mica, un sentiment de dedublare ma cuprinde si, desi stiu ca sint eu, in ele vad un copil de care a trebuit sa am grija. Nu degeaba, la virsta maturitatii, am devenit copilaroasa si mai indiferenta la problemele lumii inconjuratoare, fara sa fiu dependenta de dragoste, dragostea fiind un lucru pe care nu l-am pretuit si inteles atunci cind mi-a iesit in cale. L-am refuzat, respins, ranit. Stiam ca pot trai si fara, pentru ca asa fusesem invatata.

Muzicienii vorbesc despre dragoste in note muzicale, poetii in versuri, pictorii in culori si uleiuri, sculptorii in lemn sau piatra, iar oamenii cu bloguri, pe bloguri. Imi dau seama ca eu niciodata nu am ridicat iubirea in slavi, nu am stiut sa o pun in cuvinte alese si pretioase. Foarte greu ma indragostesc de cineva, dar atunci cind se intimpla (foarte rar) sint capabila sa daruiesc acele stari, acele momente de fericire ( si nu ma refer la momentul orgasmic sau erotic), ca doar atita dureaza fericirea dupa care alergam cu totii, nu? Citeva momente. Restul de momente sint...viata, pur si simplu.

Ma refer la acea explozie de bucurie si vibratie pe care o simti atunci cind esti in preajma celui pe care il iubesti, la acea tulburare launtrica care te face sa te zvircolesti de dragul lui, la miinile puternice pe care le vrei uitate peste coapsele si soldurile tale, la acea unire si patrundere uda si ferma, la noptile care vrei sa fie cit mai lungi, la saruturile cit mai alunecoase si adinci, la teama ca miine nu vei mai avea abundenta asta de trairi - emotii clare (o teama ce te amorteste). Si, bineinteles, odata cu aceasta frumoasa dragoste apar si grijile aferente, ingrijorarea ca ceea ce traiesti, adica iubirea, este doar o biata amagire ce ne imbata ca sa ne putem misca si functiona in lumea asta gaunoasa.

Acum sa lasam lirismul si sa schimbam tonul, pentru ca am auzit ca prea multa dragoste, pe barbati, ii face ingrati. Daca li te dai toata, daca le faci prajitura preferata, daca mai ai si clasa, daca ii iubesti dupa bunul lor plac, la naiba!, barbatii, in prostia lor de barbati, nu inteleg, pentru ca, de cind e lumea si pamintul, se stie ca au o problema cu unul dintre cele 2 "capuri". Si nu ma refer la capul de pe umerii lor barbatosi. Dar de ce un barbat sa aiba coaie si sa insele si femeia nu? Care ar fi raspunsul drept?

Vedeti ce s-a intimplat? Am incercat sa scriu despre dorinta si dragoste si am ajuns sa vorbesc despre femeia cu coaie. Asta e problema mea, sint prea cerebrala si alerta, calculez prea mult, nu degeaba, pina ma indragostesc si iubesc trec luni, ani... Voi va dati dragostei cu usurinta, va aruncati in bratele ei asa cu una cu doua? Sau cereti mult timp? Si, daca tot am vorbit de dragoste, sa ne si sarutam acum la final, muahhh!

PS: O sa revin cu niste fotografii noi la acest post, intrucit, pentru mine urmeaza 3 zile libere si am chef sa zburd sub soarele asta de toamna primavaratica si sa click - click pe niste - hirtie digitala - (era sa scriu igienica ha ha)
Pe curind!
***Am revenit pe scurt. Iata ce soare este azi in New York City