Pe valuri

Din cind in cind, am nevoie sa ies din mediul citadin, sa ma afund cu capul intr-un nisip cald si matasos, sa-mi furisez sfircurile goale sub soare, sa ma deconectez de civilizatie, sa ma desprind de rutina mea disciplinata. E adevarat, nu ma pling niciodata de timp liber pentru ca am destul si chiar nu vreau sa fiu ocupata ca restul oamenilor de pe planeta asta, care se pling ca nu mai au timp de nimic, fie din cauza ca au, chipurile, cariera (de cele mai multe ori doar cu niste titluri pompoase si umflate), fie ca scopul lor in viata este doar acela de a creste un copil caruia sa ii ofere ceea ce ei nu au avut, uitind ca si viata lor este la fel de importanta.

In alte cuvinte, cred ca as putea s-o frec asa la nesfirsit, sa umbresc coltul pamintului rotund si sa nu fiu ingrijorata ca vai, nu voi lasa nimic in urma mea. Doamne, dar cui i-ar pasa de pomul pe care l-as sadi sau de copilul pe care l-as face? Pentru asa ceva chiar nu am timp! Asadar, sa ne intoarcem la soare, nisipuri, ceruri libere si inseninate.

Nu mai fusesem niciodata pe un vapor mare cit Titanic, astfel ca, pentru prima oara, am plutit pe valurile Caraibe, intr-o croaziera romantica, unde, daca mai stateam mult, aveam sansa sa ma transform intr-o purcica dizgratioasa. Practic, pina vaporul ajunge pe o insula unde te lasa pe cont propriu, obosesti dormind si mincind.

Nu stiu daca cei care organizeaza astfel de croaziere au impresia ca oaspetii lor sint flaminzi si morti de foame, dar eu, una, nu am mai vazut atita mincare cit am vazut pe vaporul asta urias cit o namila frumoasa si bine facuta. Ma tem ca am descoperit placerea de a minca si ca, daca tot nu am un scop precis in viata asta, tocmai mi l-am gasit: traiesc ca sa maninc! Patetic!

Senzatia pe care o aveam era ca ma aflam intr-o cladire cu 10 etaje care plutea pe valuri albastrui si spumoase, sau intr-un oras in care desfasurai activitati gen: mergeai la plaja, la restaurant, sau la spectacole in sala de teatru.

Nu am vazut niciodata luna atit de clara si luminoasa cum s-a aratat de la balconul camerei de la etajul 8 care ne-a gazduit si pe care imi placea sa stau, uneori, de una singura...pina noaptea tirziu. Sunetul si culoarea Atlanticului in mijloc de noapte le-am gasit stranii, dindu-mi o stare de insingurare, una frumoasa: doar eu cu gindurile mele ascunse, stelele, luna si oceanul bolborosind...Nu ma mai gasisem intr-o astfel de ambianta pina atunci, de aceea pentru mine aceasta croaziera a fost o experienta inedita.

Diminetile erau o placere sa fiu salutata de d-nu' soare care isi arata lent dar tantos, crestetul rotund si auriu, in timp ce serile ne luam ramas bun, retragindu-se in culcusul lui, asta ca-n urmatoarea zi sa ne zimbim din nou in semn de buna dimineata!

Plutind in sinul oceanului zile-n sir si avind vecini doar cerul, soarele, stelele si luna, te simti cuprins de o stare de pace si calm si te intrebi daca vrei sa mai revii in sinul civilizatiei perfide si corupte. In acelasi timp, te supune la un exercitiu de gindire si ajungi sa te intrebi daca, intr-adevar, a minca, a medita, a iubi sint conditiile cheie pentru a gasi un grad de echilibru si fericire in viata asta...

Note: Cei care veti merge in croaziera, luati preventiv pastile de rau de mare. Eu, desi am fost sfatuita sa iau, nu am ascultat, spunindu-mi in sinea mea ca am infruntat furtuni mai mari si nu ma va dobori un ocean. Dar, in prima noapte pe la 3, m-a zguduit in somn o stare de rau si ameteli, pina am vomitat si asa am ajuns la cabinetul medical. Nu-mi amintesc sa-mi fi fost vreodata asa de rau fizic. Mi-am revenit dupa citeva ore dupa ce am inghitit medicamentele amarui.

Daca vreti sa vedeti fotografii personale, intrati pe albumul meu foto. Cele din Caraibe se intind cam pe 3-4 pagini. Click AICI