Buletinul meu

Cindva am fost bucuresteanca.O doamna draguta care lucra in televiziunea romana, m-a ajutat sa-mi fac buletin de Bucuresti, ca sa ma pot angaja, dupa terminarea facultatii. Habar nu aveam incotro sa o apuc. Nu-mi dorisem niciodata sa cresc, sa ma fac mare. Ma descuraja viata  de adult responsabil si voiam sa dau bir cu fugitii din orasul in care nu mai eram fericita, oras pe care nu-l mai gaseam asa prietenos, imediat ce intram intr-o noua etapa din viata. Dar ce scofala mare mi se parea buletinul meu de Bucuresti!

Nu ma descurcam deloc la interviurile pentru slujba, si, adevarul era ca nu stiam sa fac nimic. Aveam 22 de ani si nu muncisem niciodata. Stiam bine limba latina. La asta eram eu buna: la lucruri care nu mai foloseau nimanui! Cu ceva timp inainte, practica pedagogica sustinuta la liceul Mihai Eminescu, a fost un fiasco. Copiii nu au inteles lectia pe care le-am predat-o. Am vorbit prea repede. Pesemne ca voiam sa scap...

Erau zile in care ma duceam la cimitirul Bellu,  sa ma odihnesc pe o banca, sa ma incalzesc sub soarele dintos, sa ma gindesc la stele, dar mai ales sa pun la cale o iesire din cacatul in care intrasem: viata! Mi-era bine printre copacii macabri si mortii fericiti. Gindeam: "Doamne, scapa-ma de povara vietii de om mare. Nu-mi place sa muncesc, nu-mi place sa platesc facturi. Imi place s-o frec!  Imi place sa visez la cai verzi pe pereti, imi place sa fiu libera. Imi vreau copilaria inapoi!" Visul, fantezia, utopia erau escapada mea, hrana mea, ca sa nu innebunesc.

Nu-mi placea competitia, nu voiam un titlu pompos, sau o cariera care sa-mi ia tot timpul pe care il gasesc valoros si pretios. Si evitam interactiunea cu lumea. Mai mult ca orice, imi doream un loc, o stabilitate. Linistea!  In Bucuresti, am apucat sa  lucrez la o revista, ca documentarist, unde am rezistat doua saptamini (ce sef absurd) si citeva luni  (doar 4 ore pe zi) la biblioteca Academiei de Muzica, unde imi placea sa cataloghez partituri muzicale si sa citesc despre vietile compozitorilor. Eram domnisoara bibliotecara si, solitara cum imi este natura, imi placea sa strabat Cismigiul gol, sa ajung la Academie, sa admir studentii (viitori muzicieni) pe care-i ajutam sa-si gaseasca cartile necesare. Era un loc cu  liniste, care mirosea a invatatura si a informatie vie.

Atunci cind nu mai aveam bani pentru biletul de tramvai, visam cu revolta si  lacoma, sa ma mut departe de Romania, convinsa fiind ca locul meu nu mai era acolo si ca nu voi izbuti sa imi gasesc un drum al meu...unul omenesc si civilizat. Imi displacea goana dupa supravietuire si nu voiam sa depind de nimeni. Traiam o contradictie. Ma simteam umilita si mi se parea nefiresc sa  nu am bani de tramvai. Cadeam, uneori, intr-o stare de prostratie si, obosita,  doream ca cineva sa-mi duca grija.

La biblioteca, nu ma deranja ca imi amortea si crestea fundul pe scaun, dar aveam doua colege cucoane care ma oboseau cu flecareala  lor. Una era o domnita ochelarista, la vreo 40 de ani, in asteptarea barbatului care intirzia sa apara in viata ei (am o banuiala ca acum e resemnata, inconjurata de multe prietene paroase, cu 4 picioare si coada , asta, daca nu s-au speriat de ea), iar alta era o doamna laudaroasa care vorbea toata ziulica despre baiatul ei din America. "Hmm, America ati zis? Si ce face baiatul dumneavoastra in America, ma rog? Nu vine in vizita, la biblioteca noastra frumoasa, sa vada unde lucreaza mama lui?"
Flacaul ei voinic nu a venit, dar a venit un altul cu care m-am logodit si am fugit cu drag si de drag, ca-n visul meu nesatios: in New York City! Implinisem 23 de ani...

PS: Comentariile sint inchise la aceasta postare personala, intrucit nu-mi place vorba lungita.Cum s-ar zice, nu-mi place sa discut discutii. Fiecare sa inteleaga ce o vrea! Imi displace  sa-mi explic vorbele, sau actiunile.  Asa sint eu: ca o batrinica batrinoasa care traieste din amintiri.Si, spre deosebire de multi care se pling ca nu au timp de nimic, eu am timp cacalau si-l apreciez. De aici si placerea amintirilor...Am timp pentru recapitularea vechilor procese sufletesti si nu ma dau in vint sa fiu prea ocupata.

@vintage boutique

Este un vintage boutique la care imi place sa merg, din cind in cind. Inca nu ma descurc sa inteleg daca vinzatorul este barbat, sau femeie, daca a fost barbat si acum este femeie, sau daca a fost femeie si acum este barbat. Nu este treaba mea! Doar observ si ma gindesc in gindul meu: niciodata nu este prea tirziu sa-ti alegi destinul preferat!

Imi place atmosfera din pravalia lui, sau a ei si ca el, sau ea este un om interesant, jovial si prietenos. Ma lasa sa probez toate palariile si ochelarii de soare care apartin unei ere mai indepartate si nu se supara daca nu cumpar nimic, dimpotriva, ma invita sa revin, in speranta ca voi gasi o palarie care sa mi se potriveasca, sa nu-mi fie larga si sa nu-mi zboare de pe cap, la prima rasuflare a vintului. Mi s-a mai intimplat sa alerg dupa palarie si nu mi-a convenit.  Feeling happy@vintage boutique

Margarete si urzici

Florile de cîmp sînt îndrăgitele mele. Aveam 10 ani cind am fost la furat de margarete. De teama sa nu fiu prinsa, sau vazuta, am fugit, am fugit, am fugit, pina am cazut intr-un șanț plin cu urzici. Bratele pline de margarete mi s-au golit, iar urzicile m-au navalit. Am ajuns acasa cu trei flori de cimp si acoperita de bășici. Mi-e dor sa merg la furat de margarete si sa fiu ciupită de urzici...

Vacanta

Toate vacantele mele de copil mi le petreceam la Bucuresti. Calatoream cu personalul care facea vreo 100 de ani, sau cu acceleratul sprinten ca vîntul. In Gara de Nord eram asteptata de un unchi,  care avea o Dacie verde, pe nume Demelza. Era un om bun, insa tare pisalog. Fiind un copil liber, crescut de bunici, care nu a fost tinut din scurt, sau cu reguli impuse, ma facea cu nervii din cauza insistentelor lui de a minca tot din farfurie, cu ritualul de a sta exact la ora 1 la masa si cu glumele lungi si deloc distractive.

Nu petreceam timpul vacantei numai la el si la stramatusa mea ( el fiind insurat cu sora bunicii), ci si la o  matusa care locuia in apropiere. Imi placea sa stau la stramatusa Lila, doar pentru un motiv: avea multe dulciuri ascunse. Fiind mai avara, i-am prins felul, gasind mereu ciocolatele inghesuite in colturi secrete. Inca traieste (el a murit demult) in acelasi apartament si cica nu mai este asa de zgircita.

Jucam sotronul, sau saream coarda cu bucurestenii de virsta mea, faceam cumparaturi la magazinul Unirea sau Cocor, dadeam la o parte graiul moldovenesc, (lucru care-i enerva pe cei de acasa, cind reveneam din vacanta din capitala) si eram cu ochii dupa un baiat. El  avea 14 ani si locuia doar cu mama lui. Ne cunoscusem cu o vara in urma. Eu  aveam 12 ani si ma simteam citadina.

Diminetile, auzeam o tiganca cocosata, care cara un sac in spinare, strigind puternic: sticleee goaaleee!  Rasuna cartierul in vocea ei apriga.

De la magazinul Unirea, mi-am cumparat o jacheta cu un om de zapada cusut pe spate. Aveam destule cosuri in jurul nasului si-n mijlocul barbiei,  dar eram moderna si doream sa nu trec neobservata de baiatul la care ma gindeam pe furis. Eram in stare sa merg cu spatele, doar ca sa-mi depisteze omul de zapada, asa de mult iubeam jacheta aia. Eu stateam la parter. In fata ferestrei mele, existau niste gratii din fier, cu niste cercuri suficient de largi, sa-mi bag cu grija  capul mic intre ele, dar îndeajuns de înguste, sa nu intre hotii.

Ascultam muzica la magnetofon, mincam cu lacomie toate caramelele care-mi ieseau in cale, ma leganam, (leganatul a fost refugiul meu, alinarea mea, pina tirziu, in viata de adult, dar asta este un secret pe care-l tin  doar pentru mine)  scriam scrisori de chicoteala si stateam la pinda dupa zabrele.

Intr-o zi, eram asa de pornita sa-i vorbesc acelui baiat, incit mi-am fortat capul intre gratiile din fier, sa verific daca se afla la scara blocului, unde obisnuia sa se adune cu alti camarazi ai lui. Ce bucurie! Era acolo si... capul meu rotund ramasese blocat intre gratiile brute. Stîngăcia m-a caracterizat dintotdeauna, asa ca nu am mai stiut manevra exacta cu care  mi-l bagasem in cercul ingust. Ma aflam intr-o pozitie incomoda si intepenita si speram sa ma eliberez cit mai repede din strînsoarea fierului, fara sa fiu vazuta. Dar, spre stupoarea mea, m-a vazut! Cred ca 12 ani a fost virsta la care am experimentat pentru prima oara sentimentul de stînjeneală.
Dar ce grozavie traiam! Vacantele bucurestene erau cele care-mi umpleau copilaria...

Cam cu o saptamina inainte de 15 septembrie, ma intorceam in orasul natal, cu o gama noua de cuvinte, ginduri crude, trairi infantile. Toamna isi desfacea cortina, porumbul era matur si  inalt, dealurile erau tacute, librariile se pregateau pentru cumparatorii de rechizite scolare, in timp ce eu zimbeam deja cu gindul  la urmatoarea mea vacanta bucuresteana...

Vizita

Azi am fost in vizita la oamenii pe care i-am cunoscut prima oara cind am ajuns in orasul New York, in 1998. Fiind mai in virsta, m-au tratat mereu ca pe un copil al lor. Nu ma striga Ina sau Ecaterina, ci Ecaterinuta. Doamne, ce alint! De cite ori merg la ei, povestim despre aceleasi intimplari, ridem la aceleasi glume, ca si  cum ar fi prima oara, fara sa ne saturam. "Iti mai aduci aminte ce nelinistita erai si cum nu iubeai orasul asta, pe care acum il numesti acasa?"...

Eu m-am dus in vizita cu un ghiveci de flori rosii, ei mi-au dat un buchet de lacramioare crescute in gradina lor. Eu nu beau alcool pentru ca nu imi place, dar cind ajung la ei, de dragul lor,  beau un pahar cu vin de casa, sau un pahar de visinata facuta din visinile din curte. Ca atare, cind plec de la ei, imi simt capul foarte greu, se invirt copacii in jurul meu, sau vad zgîrie -norii foarte mici de statura, iar gura vorbeste fara mine. Spun cuvinte fara gindire...Cred ca sint un pic beata. Si nu pot sa ma culc, pentru ca asta seara trebuie sa merg la Opera. Duc o viata culturala cum s-ar zice hihihi

Vagonul

Astazi este vara! Mi-am pus rochie si sandale. Dimineata in metrou ( metroul new yorkin fiind un loc cu tot felul de caractere, fizionomii, preocupari si comportamente) barbatul linga care m-am asezat intimplator, mi-a zis: "have a wonderful day. I love your perfume!" Mi-am zis in gindul meu: "oh, cred ca am inceput bine ziua asta".

Dupa ce barbatul navetist care m-a mirosit, a coborit din vagon, linga mine s-au asezat doua fete care isi etalau afectiunea matinala, una fata de cealalta. Parea ca toata lumea era a lor si numai a lor. Unii citeau, altii ascultau muzica la casti, unii isi butonau ecranele luminoase. Eu ma uitam la barbatul de pe bancheta din fata mea,( intotdeauna mi-au placut barbosii) el se uita intens la cele doua indragostite, asteptind parca sa li se alature.

Tot urmarind atmosfera si expresia din ochii lui, imaginindu-mi scene interzise, (gaaangbaaang) am uitat sa cobor la statia la care aveam nevoie. Metroul fiind expres, nu a mai oprit decit la capatul lumii. Am intirziat la serviciu 30 de minute. Morala: nu-ti folosi imaginatia erotica dis-de-dimineata, in metrou, in drum spre slujba cea de toate zilele. S-ar putea sa dai explicatii sefului.

Panseluța

Este aprilie! Este timpul florilor tinere care-si scot la iveala petalele vesele si ne zîmbesc. Cita viata! Ma gindeam la flori. Pe vremea studentiei, eram si eu o floare. Un baiat ma striga Panseluța. Uneori,  ca alintul sa fie  mai intens, imi zicea Panse.

Cînd venea la mine in camin, sa ma scoata la cantina sa mincam la prînz, sau la o plimbare pe linga briza Dîmboviței, ii lasam bilet in usa: "revin in 20 de minute!" Dar, dinadins, ma intorceam seara tirziu. In biletul pe care mi-l lasa in usa, scria: "te-am asteptat pina nu am mai putut... Ma intorc mîine".  

Tachinarea  se repeta. Intr-o zi  mi-a spus  clar si raspicat  ca nu sînt o panseluta, ci un vis urît. A mai trecut timpul. Un alt baiat intilnit primavara care, initial, mi-a marturisit ca sint cea mai mare  dragoste a lui, in cele din urma,  mi-a strigat la ureche ca sint  cea mai mare dezamagire din viata lui. Amindoi aveau dreptate! Nu eram  floare, nu eram  dragoste!  Eram  vis urît, eram  dezamagire!   

Acum,  nimeni nu ma mai striga pe nume de floare. “Numele” meu  este  Mademoiselle ( colegele de la serviciu ma striga asa), sau Ina New Yorkina.  Si da, imi plac aceste doua apelative. Cui ii pasa de vise urite, sau  deziluzii? Asadar, sa mirosim primavara cu panselutele, cu lacramioarele ei…

Îndrăgostita

“You know you're in love when you can't fall asleep because reality is finally better than your dreams.”

Am dat nas in nas cu Dorota, o fosta vecina, poloneza, in floarea vîrstei de 60 de ani. Era pe fuga, coafata, rujata si cu floare la ureche. Indiscreta cum sînt, uneori, am intrebat-o care este motivul grabei, dar mai ales al florii de dupa ureche si al muzicii din vocea ei.
In 20 de minute urma sa se intilneasca cu un barbat. Isi regasise pe faimosul facebook prima ei dragoste de pe vremea adolescenței si, pentru ca acum amindoi sint singuri, au hotarit sa continue  idila lor demult intrerupta. Era un pic ingrijorata ca, intre timp, posteriorul i-a mai crescut si pleoapele moi i-au cazut, dar increzatoare ca el o va placea ca atunci, cind o curta la 17 ani. Si cîte aveau sa-si marturiseasca, cîte săruturi de recuperat...

Matilda

Pe Matilda am cunoscut-o acum 15 ani. Oare exista o femeie mai joviala si mai optimista decît ea? (ma intrebam). Desi era farmacista ca profesie, lucra intr-un magazin de lux, pina urma sa-si echivaleze studiile. Era blonda, cu parul scurt, ochii  mici si nasul foarte mare. Nu mai vazusem un nas feminin asa de mare.

Dar tocmai trasatura asta o facea deosebita si cu un farmec aparte. Era foarte generoasa si prietenoasa, iar optimismul ei pentru viata nou inceputa in New York, era gigantic. Imi placea sa stau pe linga ea, pentru ca ma facea sa visez, imi dadea speranta...Era mereu cocheta, gatita, cu haine frumos croite pe silueta ei armonioasa. Eram convinsa ca destinul ei va fi plin cu lucruri bune, iar hotaririle pe care le va lua, ii vor rotunji viata in noua ei tara. Venea din Albania.

Intr-o zi, legatura noastra a fost rupta brusc, fara o lamurire. Telefonul ei fusese scos din functiune, mesajele pe care i le scriam, ramineau fara raspuns. Nu mai stiam nimic de ea de opt ani. M-am gindit, la un moment dat, ca poate a murit. Oamenii se nasc. Oamenii mor. Oamenii dispar pur si simplu...

Acum doua seri, mergeam absenta pe o strada. Ma indreptam spre casa cind, in dreptul unei cladiri mi-a atras atentia o femeie blonda, cu parul scurt, ochii mici si nasul foarte mare. Hainele de pe ea erau vechi si rapciugoase, iar in spate cara un sac mare din plastic cu sticle pentru reciclare (5 cents pe sticla, in NYC). Am stat citeva minute sa o urmaresc, sa-mi recapat calmul, sa-mi stapinesc mirarea si emotia. Era Matilda, cea care, cu ani in urma,ma sfatuia sa visez, sa am speranta. Am alergat emotionata spre ea, sa o opresc, sa-i vorbesc. Eram contrariata de  transformarea ei la care nu m-as fi gindit vreodata. Ce infatisare!

Ne-am imbratisat cu durere  si am trait o seara in care  aveam sa aflu de marile ei sperante...înfrînte... Matilda!

Cizmarul

Ma simt neobisnuit in pravalia unui cizmar. Gasesc locul lui de munca unic, diferit. Privind la sutele de pantofi stricati care zac pe rafturile bine organizate, ma intreb cine i-a incaltat si descaltat, pe unde au umblat, pe ce drumuri prafuite  s-au zdrentuit.

Cizmarul pe care-l cunosc este rus, un brunet cu sprîncene întunecate, dense, cu o privire deloc timida. Intrata in dugheana lui, sint parca transpusa intr-un secol vechi si uitat. Muzica este ascultata la un radio bătrîn, cu sonor ragusit, pe o masa acoperita cu o broderie tolănesc ziare prafuite, o vaza cu flori din plastic. Nările îmi sînt pline cu un miros greoi de crema de pantofi, iar cind ii urmaresc mîinile, descopar o grosime si o asprime care ma intriga.    

Cu acele mîini, repara si infrumuseteaza stricaciunile, lustruieste si astupa gaurile din talpile pantofilor. Pe o engleza ruseasca si raspicata, imi transmite pretul. Ma taxeaza 45$ pentru niste fîșii subtiri dintr-un fel de cauciuc, aplicate pe talpa noilor mei papuci, sa ma ajute sa nu alunec. Ma asigura ca munca lui este de calitate si rezultatul durabil.

 Imi plac momentele mele petrecute in acel univers dezordonat si haotic al papucilor tociti si schiloditi. Cizmarul meu  stie cu exactitate unde este fiecare unealta, cui, fermoar, ciocan.

Cînd pantofii imi sint reparati, dupa vreo 3-4 zile,  imi lasa mesaj pe telefon, cu o voce barbateasca care suna ca o porunca:
"This is your shoemaker. Your shoes are ready. You can come to pick them up. Okay, Bye".
feeling happy cu papucarul din new york city

Născocire

Îmi place sa-mi imaginez lucruri de tot felul cu un barbat pe care-l stiu doar din povesti. Nu l-am cunoscut niciodata. Cit mi-ar fi placut! Vorbea mult si bine, scria fara intrerupere, lăudîndu-se cit de sexual este cind, in realitate, era destul de pasiv, deloc ahtiat dupa actul erotic in sine. Daca m-as fi nascut in timpul lui, as fi trait in nestire cu el, egoisti si liberi, dar purtind unul altuia serioase sentimente.

Saraci cum am fi fost, am fi mincat doar dragoste, am fi baut doar apa chioara si am fi criticat nefericiti si fara oprire lumea in care ne-a fost dat sa fim. Ura America si orasul New York, cum uram eu, pe vremuri, Romania si orasul Bucuresti. Îi displaceau monstruozitatile arhitecturale din sticla si beton, baloanele din grasime cu doua mîini si doua picioare. Iubea Europa, Parisul.

Ar fi fost singurul care mi-ar fi inteles teama de viata, de oameni, de a exista pur si simplu. Mi-ar fi inteles fricile de tot soiul, defetismul si sila pentru existenta. Dragostea din noptile noastre nu ar fi fost dulceaga sau lucida, ci, mai degraba, strasnica si viscerala.
Vorbele dintre noi ar fi fost tari si crude. Si pentru ca nu mi-au placut niciodata declaratiile zaharoase, împopoțonate in platitudine, cazuta sub vraja lui, i-as fi ascultat fericita, grosolaniile obscene: "Cine ar crede ca o femeie cu ochi atit de luminosi, o vestală virgină, poate avea un fund atit de rotund si o pizda atit de arzatoare, floci atit de electrici".

Îndragostit de Europa unde ii placea sa traiasca, as fi asteptat obosita de dor, intoarcerea lui pe continentul american...imi place asteptarea, imi place intensitatea ei. De dragul lui, as fi luat-o razna, as fi fost innebunita! Feeling infatuated with Henry. Henry Miller
Note: grosolaniile obscene i-au fost adresate intocmai, iubitei lui reale, Anaïs Nin.

Georgel

Eram mai mare cu doi ani decit Georgel. Amindoi impartaseam citeva lucruri: copilaria, note mediocre la scoala, parinti lipsiti de raspundere, teama de scandal, nesiguranta, dorinta de-a fugi departe, dragostea pentru dealuri si paduri, in preajma carora ne nascuseram. Era buzat,  firav, iar cei doi ochi albastri erau parca mereu in cautarea a ceva. Nu mi-era greu sa ghicesc. Cu cei doi ochi ai lui, isi cauta flamind linistea, dragostea, locul. Era baiatul din copilaria mea, cu cei mai intristati ochi. Amindoi cautam si doream aceleasi intimplari.

Georgel fusese nascut din betia a doi oameni batrini, egoisti si cu alcoolul in oase. Uneori il auzeam, intrebindu-i: "eu ce maninc azi? ce maninc eu azi?" Erau seri cind dormeam impreuna, ne ascundeam in aceleasi cotloane de frig si intuneric si, desi eram mici si neputinciosi, in suflete, eram maturi, puternici si gazduiam acelasi gind fata de cele care ne nascusera: dispretul! Stiu ca sentimentul nostru comun era unul clar: fuga! Eram doi copii fara vreo sansa, fara vreun sprijin, fara vreun sfat, sau indrumare. Eram copiii nimanui, stapinii propriei noastre vieti nevîrstnice...
Anii au mers fara a se opri, iar copiii, ce cindva eram, au crescut. Ocupata cu fuga si aflarea unui loc prin lume, am uitat de Georgel si destinul lui plin cu nesansa. Intr-o zi, am aflat ca mama lui fusese gasita moarta pe o strada, iar tatal lui pe care, intre timp, il iertase, a murit de batrinete. Georgel se afla undeva prin Europa, este un barbat chipes, responsabil, cu scoala, albastrul din ochii lui ca doua cercuri, s-a inveselit, iar locul si l-a gasit linga o femeie si-un copil... feeling nostalgică cu gîndul la Georgel

Bella

Mi-am luat orhidee. I-am pus numele Bella. Este zvelta, tacuta, miroase ca o dragoste scaldata-n primavara si tocmai mi-a soptit la ureche ceva de genul: " Where flowers bloom so does hope". La auzul acestor soapte, i-am sarutat gitul si petalele in semn ca si eu simt la fel.
PS: La Multi Ani! Sa ne infloreasca speranta...feeling happy with Bella

Vecinul

Era seara si ma intorceam de la aprozar, (cuvint iesit din uz, dar eu inca-l folosesc) pe o strada strimta, cocheta si ferita de galagie. Deodata, in spatele meu, am auzit o voce barbateasca, cu grai new yorkin (barbatul care purta graiul respectiv, avea in jur de 35-40 de ani si, ca sa scurtez descrierea lui fizica, spun doar ca semana cu Eros Ramazzotti). Voi reda dialogul in limba carpatina, ca sa inteleaga fara dificultate si stramatusa mea hi hi hi

El: Esti fata care alearga in fiecare zi, fie ca ploua, fie ca-i soare. Iti admir consecventa. Locuiesc linga tine si te vad mereu pe geam, cind pleci in parc. Si eu iubesc parcul Astoria. Poate alergam impreuna, intr-o zi?

 Eu: (surprinsa si incintata sa aflu ca un barbat ma urmareste pe fereastra lui, de dupa perdele). Multumesc, dar prefer sa alerg singura. Nu-mi place sa depind de ritmul nimanui.
 El: Aaa, okay, cred ca inteleg. De unde esti?
Eu: Romania. Stii, Europa de Est.
 El: (usor intepat in ego si cu o strimbatura in coltul gurii): Stiu foarte bine unde este situata Romania. Nu toti americanii sint ignoranti.
Eu: ( la rindul meu, usor tifnoasa) Ooo, nu am insinuat asa ceva, nu o lua chiar personal. Dar ma bucur sa aflu ca am un vecin destept care-mi poate arata pe harta tara in care m-am nascut.
El: Ma gindeam, daca nu vrei sa alergam impreuna, poate iesim sa luam masa intr-o seara? Uite, asta este cartea mea de vizita….

***Printre ideile la care am tinut mortis si cu placere, de-a lungul existentei mele, se numara urmatoarele: sa nu am de-a face cu sotii sau iubitii prietenelor mele, (nici macar cu fostii lor soti sau iubiti, imi repugna din plin ideea), cu colegii de serviciu, cu prietenul cel mai bun al aproapelui. Dar ce gogomana, nu m-am gindit niciodata la vecini. Hi hi ki ki

Josephine

Josephine s-a nascut de una singura si, de buna voie, asa avea de gind sa traiasca: prin filtrul singuratatii ei, indiferent ca cineva ii era aproape sau o iubea. Pustietatea era starea care-i placea cel mai mult pentru ca asa se simtea cu adevarat libera. Secretele ii erau in siguranta, simturile ii erau protejate. Rareori voia sa aiba oameni prin preajma. Ii gasea galagiosi si dintosi. Cu toate astea, se mai folosea de ei, amuzindu-se pe seama banalitatii lor si testindu-le onestitatea. Vanitatea si fatarnicia acestora, insa, o ingretosau si, in felul asta, bucuroasa si hotarita se retragea in adapostul ei sigur si solitar…

Aproape pe tot parcursul copilariei ei, Josephine a fost o slabanoaga si a purtat parul foarte scurt. Oricum, nimeni nu s-ar fi sinchisit sa i-l impleteasca sau sa i-l prinda in doua cozi. Fiind produsul a doua oi negre, era un copil neglijat. Isi vedea singura de visurile ei copilaresti si se legana neincetat. Sarmana Josephine! Nimeni nu ar fi banuit ca avea sa se legene pina la 30 de ani…Nici macar ea.
Implinise noua ani cind, imbracata in pijamale de bumbac, statea pe pat, in fund, proptita intre genunchii unui barbat. Se uitau la televizor. Deodata, ca din senin, ca dintr-o joaca, ca din intimplare, descoperea ceva straniu care-i aducea placere. Frecindu-si pulpele lipite si necoapte, intr-un mod lent, discret, dar insistent, un bulb carnos dintre picioarele-i subtiri, se activa, provocindu-i o placere straina pe care nu o intelegea, dar, despre care avea sa afle mai tirziu, ca oamenii mari o numeau strident si cu rinjetul pe buze, orgasm.

Desi muschii picioarelor ii erau obositi de la atita incordare, repeta miscarea din ce in ce mai curioasa. Tresarea de placerea nemaintilnita pina atunci, care-i iesea buluc de sub pijamalele inmuiate.
Teama de a fi descoperita, depistata, de barbatul intre ai carui genunchi statea, ii sporea si mai mult bucuria proaspat cunoscuta si-i accelera palpitatia. Emotia fricii ii placea. Auzea soapte in urechile ei mici, soapte pe care nimeni nu i le soptea: Josephiiine, Josephiiine, Josephiiine shhhhh
Josephine era fiziologic sanatoasa si raspundea stimulilor. Era un semn bun. Avea sa fie o femeie dezvoltata
normal din punct de vedere erotic si sexual…

Păpădie in octombrie

Pentru mine, Peru a fost ca o reintoarcere la inocenta, la viata in forma ei cruda, la simplitate in toata frumusetea ei organica, alaturi de cei mai calzi, primitori si candizi oameni pe care i-am cunoscut vreodata. Toata ziua as fi ascultat clopotele, as fi mincat in nestire banane coapte pe carbuni, m-as fi ratacit prin munti, fara sa vreau sa fiu gasita, as fi dansat printre ruine, as fi furat palarii si as fi privit incașele cum, tacute in gindurile lor, impletesc culori la colturi de strada…

PS: Fotografii din calatoria peruviana sint publicate pe albumul meu flickr (sus in stinga).

i am genuinely enthusiastic about flying to Peru

Intr-o ora voi porni spre Peru, ca intr-o calatorie in timp. Oh, timpul pe care-mi place sa-l personific si sa-l iau drept barbat, un barbat din trecut la care, din cind in cind, imi place sa ma intorc, doar de dragul nostalgiilor. Nostalgiile! Ce veselii! Mereu am avut o legatura anapoda cu timpul si trecutul lui in care imi place sa ma las dansata si ancorata. Timpul si vraja lui...

Parasesc toamna pentru o reintoarcere la primavara. Vor fi multe ore de zbor spre emisfera sudica, din care stiu sigur ca voi reveni mai pricopsita sufleteste. Ma voi intoarce cu  vorbe bune din orasele pierdute, despre oamenii lor seninosi si neprihaniti, ghemuiti sub palarii vesele, despre cum se rasufla viata de sus, de pe  Machu Picchu, pe care, probabil, voi ajunge cu limba scoasa, ochii bulbucati si urechile infundate. Dar cui ii pasa? De ceva timp visez sa-i sar in spinarea  musculoasa si sa-i cuprind forta... Asadar, mi-am pregatit genunchii rotunjiti si mi-am lustruit  talpile pe care le-am inchis intr-o pereche de bocanci rezistenti.

PS: Gratioasele rumegatoare cu cercei vii, din fotografia de mai sus, sint viitoarele mele prietene. Pe curind!   Ina

Carcasa spartă

Neavind parinti care sa ma apere, am crescut cu sentimentul viguros ca, n-am incotro, singura trebuie sa ma pazesc de cacacioasele vicisitudini, dezvoltind teoria clara: daca eu nu am grija de mine, nimeni nu are. Mi-a fost mereu frica de scandal, cucoane si scandalagii. Imi displac confruntarile si elimin cu usurinta persoanele care ar avea de gind, voit sau nu, sa-mi incurce existenta. Din fericire, foarte rar mi s-a intimplat sa ma tamponez de oameni tiganosi, sau de porci cu doua picioare (guiiitz, guiiitz). Insa, atunci cind sint provocata, in special cind teritoriul si linistea imi sint atacate, pot fi foarte scirboasa si batjocoritoare.

Dar nu verbal, cit mai ales, in scris sau, pur si simplu, prin actiune. (imi conturez cu tact, in secret si fara galagie, atacul). Prin urmare, cine vrea sa ma loveasca, sau sa ma doboare, trebuie sa o faca fizic, si nu prin cuvinte, pentru simplul fapt ca acestea nu ma sperie si nu ma descurajeaza. Filozofia mea de supravietuire este simpla: nu te deranjez, nu ma deranja!

Ultima mea scărmănătură cu o fiinta umana a avut loc acum vreo 4 ani. Aceasta fiinta s-a dovedit a fi o carcasă spartă! Intre noi era o prietenie disfunctionala din care voiam sa ies. Atit de mult mi-a sucit armonia, incapatinindu-se /sa se scoata/ din viata mea, incit am fost nevoita sa recurg la un act simplu: sa-i scriu o scrisoare in care sa-i exagerez defectele, uritenia, neputinta, lovind-o acolo unde furnica cel mai mult: in ego!

Provocata pina-n oase de nimicnicia descoperita, i-am intins si o cursa in care i-am produs, dinadins, iluzia ca va iesi victorioasa. In urma actului meu mirsav la care m-a silit si a scrisorii mele, am primit raspunsul, acesta fiind, de fapt, cea mai puternica urare pe care am primit-o vreodata de la un semen.
Am pastrat-o, pentru ca mi-au placut tensiunea si ecoul dispretului fata de mine, mi-a placut rezultatul actiunii mele zeflemiste, al cuvintelor mele, pentru ca da, mereu am crezut in puterea cuvintelor acide. Stiu, la prima vedere este o urare de om simplu, dar imi place intensitatea urii din ea: “Doresc din toata inima, sa mori rapusa de cele mai crincene boli".

Asa este, uneori, in viata, ni se strecoara oameni nepotriviti. Ei se ascund sub masti bine lustruite. Important este sa le demontam la timp si, in ceea ce ma priveste, pina acum, m-am descurcat foarte bine la asta. De aceea, viata mea este una linistita si pasnica! Oh, yes!

Sertarul

A venit si cucoana toamna! Eu ma uit la ea si ea la mine. Ne intelegem din priviri, mai ales ca avem o trasatura comuna: amindoua ne scofîlcim! Acum o iubesc! Cu ani in urma, cind eram copilul matur-fata tinara, toamna imi tulbura tihna si-mi chinuia zilele...

Toamna ma amageste! Ma trezeste in timpul visului si ma invita la vechile trairi. Am un sertar in care, din cind in cind, mai intru sa dau de scrisori vechi, de sentimentele care, cindva, mi-au apartinut. Le recitesc, le pipai pulsul, rîd înfundat sau oftez si le inchid la loc in intuneric. Aseara, cind vintul batea frunzele, m-am dus in sertarul cu amintiri. Eram curioasa sa redescopar tașca tineretii mele, a copilariei mele mature. M-am intors  in toamna anului in care intrasem in clasa a patra. La ora de desen, tema a fost " toamna". Eram copilul stingher, timid si fara indeminare, care a desenat cele mai imbatrinite frunze si cea mai posaca natura. O toamna  sugrumata de prea mult ruginiu...Eram un copil singuratic, pesimist si fricos. Toate toamnele mi-erau urite! Sufeream pentru ca nu stiam sa le desenez...

Noaptea trista a doi oameni fericiti

Cu ani in urma, deasupra mea locuia o familie tinara, cu doi copii mici. Uneori, ii priveam din spatele ferestrei, trageam cu ochiul la fericirea lor. Eu nu mi-am dorit niciodata casa plina de copii si nici sa sadesc pomi. Dar imi placea cum deasupra mea se desfasura viata rotunjita a doi oameni fericiti. Ce odihniti de implinire erau in universul lor traditional (copii sanatosi, catel pufos, purcel gustos, copac sadit in dosul casei).

Era o noapte lunga de vara cind somnul mi-a fost brusc trezit si speriat de niste strigate de nebunie, de niste gemete ruginoase care parca cereau ajutor. Veneau de deasupra mea, din locuinta fericitilor pe care imi placea sa-i pindesc.

"I want my life back! I want my life back". Striga femeia cu voce inabusita in propria groaza. Si acum port in urechi ecoul disperarii ei, tipatul dupa viata ei inflorita.
In noaptea in care nefericirea lor m-a trezit, ea a descoperit ca barbatul ei avea o alta care-i astepta copilul inca nenascut.

La citeva saptamini, dupa aflarea adapostului lui secret, el a plecat. Ea imbatrinise in acea noapte intrerupta. Isi taiase parul foarte scurt, fapt care-i sublinia prabusirea launtrica, iar gura-i anchilozase: nu mai ridea. De la fereastra mea, in locul celor doua siluete fericite cu care ma obisnuisem, aveam sa privesc doar o sluta slabanoaga si nenorocita...