Hot summer in the City!!!

Eu iubesc toate verile, oricit de aprinse ar fi! Rid de oamenii care, pe timp de canicula, isi doresc ger, iar atunci cind pietrele scrisnesc, isi doresc soarele linga ei. Omul, un caraghios vesnic nemultumit... Vara mi se dezgheata nostalgiile, mi se dezvelesc picioarele, gindurile mi se racoresc, visele se inmultesc! Vara as cutreiera in lung si-n lat, vara as saruta iarba si pamintul cald, vara mi-as alege-o drept sora, verii i-as zimbi mereu. Cum sa nu iubesti vara, cum sa-i gonesti soarele, cum sa vrei sa-ti fie frig si sa visezi la oameni de zapada? Omul, un caraghios vesnic nemultumit...

Pe valuri

Din cind in cind, am nevoie sa ies din mediul citadin, sa ma afund cu capul intr-un nisip cald si matasos, sa-mi furisez sfircurile goale sub soare, sa ma deconectez de civilizatie, sa ma desprind de rutina mea disciplinata. E adevarat, nu ma pling niciodata de timp liber pentru ca am destul si chiar nu vreau sa fiu ocupata ca restul oamenilor de pe planeta asta, care se pling ca nu mai au timp de nimic, fie din cauza ca au, chipurile, cariera (de cele mai multe ori doar cu niste titluri pompoase si umflate), fie ca scopul lor in viata este doar acela de a creste un copil caruia sa ii ofere ceea ce ei nu au avut, uitind ca si viata lor este la fel de importanta.

In alte cuvinte, cred ca as putea s-o frec asa la nesfirsit, sa umbresc coltul pamintului rotund si sa nu fiu ingrijorata ca vai, nu voi lasa nimic in urma mea. Doamne, dar cui i-ar pasa de pomul pe care l-as sadi sau de copilul pe care l-as face? Pentru asa ceva chiar nu am timp! Asadar, sa ne intoarcem la soare, nisipuri, ceruri libere si inseninate.

Nu mai fusesem niciodata pe un vapor mare cit Titanic, astfel ca, pentru prima oara, am plutit pe valurile Caraibe, intr-o croaziera romantica, unde, daca mai stateam mult, aveam sansa sa ma transform intr-o purcica dizgratioasa. Practic, pina vaporul ajunge pe o insula unde te lasa pe cont propriu, obosesti dormind si mincind.

Nu stiu daca cei care organizeaza astfel de croaziere au impresia ca oaspetii lor sint flaminzi si morti de foame, dar eu, una, nu am mai vazut atita mincare cit am vazut pe vaporul asta urias cit o namila frumoasa si bine facuta. Ma tem ca am descoperit placerea de a minca si ca, daca tot nu am un scop precis in viata asta, tocmai mi l-am gasit: traiesc ca sa maninc! Patetic!

Senzatia pe care o aveam era ca ma aflam intr-o cladire cu 10 etaje care plutea pe valuri albastrui si spumoase, sau intr-un oras in care desfasurai activitati gen: mergeai la plaja, la restaurant, sau la spectacole in sala de teatru.

Nu am vazut niciodata luna atit de clara si luminoasa cum s-a aratat de la balconul camerei de la etajul 8 care ne-a gazduit si pe care imi placea sa stau, uneori, de una singura...pina noaptea tirziu. Sunetul si culoarea Atlanticului in mijloc de noapte le-am gasit stranii, dindu-mi o stare de insingurare, una frumoasa: doar eu cu gindurile mele ascunse, stelele, luna si oceanul bolborosind...Nu ma mai gasisem intr-o astfel de ambianta pina atunci, de aceea pentru mine aceasta croaziera a fost o experienta inedita.

Diminetile erau o placere sa fiu salutata de d-nu' soare care isi arata lent dar tantos, crestetul rotund si auriu, in timp ce serile ne luam ramas bun, retragindu-se in culcusul lui, asta ca-n urmatoarea zi sa ne zimbim din nou in semn de buna dimineata!

Plutind in sinul oceanului zile-n sir si avind vecini doar cerul, soarele, stelele si luna, te simti cuprins de o stare de pace si calm si te intrebi daca vrei sa mai revii in sinul civilizatiei perfide si corupte. In acelasi timp, te supune la un exercitiu de gindire si ajungi sa te intrebi daca, intr-adevar, a minca, a medita, a iubi sint conditiile cheie pentru a gasi un grad de echilibru si fericire in viata asta...

Note: Cei care veti merge in croaziera, luati preventiv pastile de rau de mare. Eu, desi am fost sfatuita sa iau, nu am ascultat, spunindu-mi in sinea mea ca am infruntat furtuni mai mari si nu ma va dobori un ocean. Dar, in prima noapte pe la 3, m-a zguduit in somn o stare de rau si ameteli, pina am vomitat si asa am ajuns la cabinetul medical. Nu-mi amintesc sa-mi fi fost vreodata asa de rau fizic. Mi-am revenit dupa citeva ore dupa ce am inghitit medicamentele amarui.

Daca vreti sa vedeti fotografii personale, intrati pe albumul meu foto. Cele din Caraibe se intind cam pe 3-4 pagini. Click AICI

Viata ca o calatorie!

In aproape 15 ani de America, am trecut cu bine de atacurile teroriste, am participat la un eveniment istoric, votind primul presedinte american de culoare, am supravietuit recesiunii, nu am uitat limba romana si...unde sa mai pun ca m-am indragostit de cel mai iscusit pictor si sculptor. Asadar, viitorul arata luminos si frumos sculptat!

Se pare ca viata fiecaruia dintre noi este o calatorie. Depinde de fiecare ce destinatie alege si incotro. Eu am ales o calatorie care, din fericire, mi s-a potrivit. Fara prea multe opriri si poticneli. Iar atunci cind cineva a incercat s-o dirijeze si sa-i puna bolovani in drum, am apasat pe acceleratie si am luat-o la goana fara sa ma uit in urma. Nu am stiut dintotdeauna ca, de fapt, sint stapina mea si pot decide cu luciditate ce anume vreau din calatoria asta numita viata.

Desigur, m-am oprit in citeva statii nepriincioase, pina sa poposesc si sa aflu de cea care mi se potriveste. Daca cineva ma intreaba ce am inteles pina acum din viata asta mare, ii raspund asa: ca este doar una singura si, ca atare, trebuie traita linistit si armonios si dupa bunul tau plac si nu al altora!

Daca cineva simte sa ma contrazica, o sa avem o lunga si tulburatoare conversatie. Pe curind!

Zbor deasupra unui cuib de cuci

Dragii mei, am obosit sa alerg si sa zbor de una singura, asa ca am luat elicopterul sa-mi iau zborul de-adevaratelea.

Cind eram in clasa a patra, m-am inscris la Clubul Elevilor la sectiile cinefoto si aero-modele. Am fost mereu fascinata de aparate de zbor, de la elicoptere si avioane, la navete spatiale si rachete. Nu le-am inteles niciodata mecanismul de functionare, stiu doar ca au aripi si de aceea zboara.

Cu ani in urma, eram prezenta la airshow-urile din Cincinnati, (Ohio) unde stateam ore intregi cu gitul intins la avioanele supersonice care faceau piruete si acrobatii spectaculoase. Deci am avut fantezii nu numai cu artistii, ci si cu pilotii si astronautii (prefer, totusi, artistii).

 La aero-modele am construit citeva avioane din hirtie si lemn si au iesit un dezastru. Se prabuseau la sol inainte sa se inalte-n aer macar un minut. La cinefoto am invatat sa fac fotografii, sa le developez, dar imi ieseau cetoase si neclare. In cele din urma,  mi-am dat seama ca nu ma pricep sa fac nimic si ca miinile mele neindeminatice mai degraba strica si uritesc decit construiesc si infrumuseteaza asa ca...m-am oprit la a visa cu ochii deschisi...

Daca aveti timp, puteti vedea citeva  imagini  facute din elicopterul care m-a purtat lent si lin deasupra orasului meu preferat, New York.   Click  AICI  

Sa alergam, sa zburam!

Pe vremea cind eram copil, vedeam adesea prin oras, o femeie pe nume Magdalena. Era scunda, cracanata si rotunda ca o basica gata sa pocneasca. Cu siguranta, placerea ei de a minca era de nestapinit. Cumva, imaginea ei mi-a ramas in minte si, uneori, ma pindeste teama de a ma transforma intr-o magdalena basicoasa.

Nu mi-a placut niciodata sa fac sport. Toata viata mea am fost inactiva in aceasta privinta. La scoala, chiuleam de la orele de educatie fizica. Nu urmaresc nici un eveniment sportiv, sportul fiind pentru mine un domeniu care nu m-a atras vreodata. Iar la sala nu-mi place sa merg. O singura data in viata mea am fost si mi s-a confirmat clar ca nu am ce cauta acolo.

In plus, am impresia ca in astfel de locuri, oricit de bine intretinute sint, tot pluteste in aer un amestec de mirosuri si parfumuri tari, emanate de pielea celor care, disperati, trag de tot felul de aparate si masini ce nu le-am priceput vreodata. Si nu am rabdare sa citesc despre exercitiile de intretinere si mentinere fizica. Le gasesc atit de plictisitoare. Adorm!

Dar iata, in ultima vreme s-a produs o modificare in rutina mea. Locuind linga un parc frumos cu pista de alergare (dupa cum se vede in poza de sus), m-am angajat in aceasta activitate sportiva, de care nu ma credeam vreodata in stare, anume, alerg! Alerg ca o naluca. Uneori simt ca mi se dezlipesc picioarele de pe pamint si-mi iau zborul. Cred ca de fapt asta imi place cel mai mult in treaba asta cu alergatul, senzatia de zbor, ca prind aripi...

De curind, am descoperit si adidasii. Nu purtam asa ceva inainte, dar inca nu s-a inventat alergatul pe tocuri si astfel am inceput sa iubesc si aceasta inventie, adidasii. Mi se par uriti ca naiba, dar sint usori si moi si ma ajuta sa zbor in alergarea mea.

Si pentru ca odata cu trecerea timpului ne mai trecem si noi, oamenii, am de gind sa ramin loiala acestei noi activitati din viata mea, cea sportiva. Alerg si zbor!

E interesant si curios cum anumite lucruri si obisnuinte se schimba odata cu procesul asta al " intineririi".

Apetitul pentru dulciuri mi-a scazut considerabil ( Doamne, multumesc pentru asta, ca un pic mai era si dadeam in diabet) si cum maninc prajituri sau produse de patiserie, ma simt parca greoaie, fainoasa si buretoasa. Si nu, nu vreau sa fac parte dintre acele magdalene basicoase. Cel putin, in tara in care am ales sa traiesc, le vad peste tot. Si nu, nu vreau sa ocup in metrou doua scaune in loc de unul.

Asadar, haideti sa ne punem trupul, inima si singele in functiune, sa mincam cit mai verde, crud, proaspat si sanatos, haideti sa alergam si sa zburam!

Opinii personale

Am trait in Romania pina la 23 de ani, intre care ultimii 5 ani am stat la Bucuresti, pe timpul facultatii. Pe vremea cind traiam eu in Romania, inca se vorbea limba romana. In ultimii ani, am observat cum frumoasa limba romaneasca s-a deformat si slutit. Se pare ca oamenii ei (nu toti, desigur) nu o mai iubesc, dar asta pentru ca nici o stapinesc.

Pe vremea cind traiam eu in Romania, (si va asigur ca nu sint vreo batrinoasa) foloseam cuvintele: fain si nu cool, frumoasa si nu frumy, scriam acolo si nu akolo, scriam te pup si nu te poop (care, unii stiu, inseamna cacat-rahat), ce faci si nu cf, nu stiu si nu nush, scriam ce naiba si nu wtf, scriam tu si nu u (de la you), scriam daca si nu dk, salut si nu sal.

Lista ar continua.
Exista anumite ticuri verbale, pe care, probabil, multi oameni le au. Unii se adreseaza cu puisor, mai, bai, soro, fata. Asta din urma este ticul meu verbal. (Fata, ai innebunit? sau, fata, esti bine?)

Mi-ar placea sa ma dezobisnuiesc sa il mai folosesc, dar il prefer pe asta in loc de puisor, soro sau bai, care chiar nu-mi plac, dar sint ticuri si, cumva, trebuie sa le acceptam, mai ales in cercul celor apropiati.
De regula, cind ma adresez cu fata, o fac cu cei din cercul meu personal, care ma cunosc si care stiu cum suna odata iesit din gura mea.(pentru ca sint si unii care ma stiu doar din mediul virtual si care cred ca, odata intrind pe blogul asta si citind citeva lucruri despre mine, au impresia ca ma cunosc si emit tot felul de pareri, pe care nici nu ma sinchisesc sa le combat).

Fiecare are dreptul la o parere, chiar si buruienile umane, iar eu nu ma justific fata de niste tufisuri rapanoase. Ma rog, sint si unii care m-au cunoscut personal, la un moment dat in viata lor, intr-un anumit context sau imprejurare si considera ca atitudinea si manifestarile mele de atunci sint cele care ma definesc pentru totdeauna. Nici cu acestia nu ma obosesc sa ma contrazic pentru ca e parerea si problema lor.

Dupa cum vedeti, am amestecat aici citeva idei sumare despre limba romana si oamenii ei cu ticuri si, admit, m-am abtinut destul de mult sa nu spun chiar tot si asta pentru ca nu vreau sa se declanseze vreo rascoala. (mi s-a mai intimplat).

Asa ca sa revenim la lucruri mai superficiale si sa va spun ca la New York este primavara cu un soare care ride cu gura pina la urechi, zambilele si lalelele sint parfumate ca-n copilarie, iar eu sint asa ocupata cu dragostea si arta ca nu mai am timp de nimic. Daca nu ma credeti, puteti accesa albumul meu foto de sus, din stinga voastra, sa vedeti ce se mai intimpla pe strada mea. E adevarat, mai nimic si totusi...asta s-o credeti voi hi hi hi

PS: Nu am pus ghilimele acolo unde ar fi trebuit, din comoditate. Va imbratisez!

Toata primavara este a mea!

Dragostea trebuie traita si celebrata in fiecare anotimp, dar mai cu seama primavara! De mai bine de un an incoace, la New York este numai primavara, asta fiind un motiv pentru care ma simt zburdalnica. A nu se-ntelege ca zburd din floare-n floare. Nu! Doar intr-o floare!

Eu insami as vrea sa fiu o floare de cimp, un susur de izvor, sau...o floare mov.

Dar sa coborim de pe lala land si sa pasim pe cotidianul new yorkez. Am avut onoarea si privilegiul sa merg la unul dintre cele mai importante evenimente culturale, care au loc anual in NYC. Este vorba despre "The Armory Show". Aici se aduna laolalta artisti contemporani talentati din numeroase tari, ale caror creatii te pot uimi, sau...nu.

Ma gindeam! Daca as fi artista, cu siguranta, mi-ar placea sa fiu pictorita sau sculptorita. Mi-as picta viata dupa bunul plac, in cele mai vibrante culori si-n cele mai intinse gradini si as sculpta-o in cele mai fine si exacte forme. Dar chiar si fara veleitatile artistice, sint stapina propriei vieti si, ca atare, o modelez si slefuiesc dupa cum simt. Si simt puternic!

Tu, cel care citesti rindurile astea, daca ai fi artist, ce ai vrea sa fii? compozitor sa-ti compui viata in cele mai inalte note, poet sa-ti faci viata un vers neintrerupt, sau cintaret sa-ti cinti viata si romantza dupa propriul ritm?

***Daca vreti sa vedeti citeva fotografii de la manifestarea artistica despre care va spuneam, intrati pe albumul meu foto, adica AICI

Vreau sa stiu...

Vreau sa stiu ce faceati inainte de facebook, blogspot sau youtube. Vreau sa stiu cum va petreceati timpul si zilele inainte ca aceste inventii sa dea buzna in vietile voastre. Cind cineva imi spune ca nu are cont pe facebook, exclam: "in sfirsit, cineva care nu este pe facebook, felicitari!"

Daca s-ar desfiinta acest Internet, oare cum s-ar derula viata noastra? Eu l-am descoperit in 1999 si refuz sa cred ca pina atunci nu am avut o viata, ba dimpotriva. Si totusi, acum, daca apare o defectiune la cablu si vai, nu mai am internet, parca sint invalida, nici nu stiu ce sa fac cu mine pentru citeva momente, dupa care mi se lumineaza mintea si imi zic ca nu m-am nascut cu degetele pe tastatura si ca viata este plina si fara conectie virtuala. ( dar sa faca bine cei de la cablu sa rezolve cit mai rapid problema si sa-mi puna la loc Internetul, bine?)

Cu toate astea, refuz sa am internet pe telefon, deci gradul de dependenta nu este mare. Dar cum intru in casa, primul lucru pe care il fac, este sa apas pe-un buton, ati ghicit, pe cel de la laptop.

Si totusi, ce frumos era pe vremea adolescentei mele: ne bateam la usa si nu pe messenger, ne scriam biletele si scrisori si nu email-uri si mesaje private, ne sunam la telefon si nu ne textuiam, viata era mai misterioasa si discreta si nu asa expusa si dezvaluita.

Dragii mei, prin urmare, m-am hotarit sa va parasesc! Cei care ma antipatizeaza, n-au decit sa celebreze ca au scapat de persoana mea virtuala si ca blogul asta a expirat, in sfirsit, iar cei care ma indragesc, n-au decit sa-mi duca dorul...

Asta este ultimul articol pe care il scriu si, inainte sa imi iau ramas bun de la voi, vreau sa va multumesc cu drag ca mi-ati tinut de urit, ca mi-ati frunzarit gindurile si imaginile (chiar daca pe multi dintre voi nici nu va cunosc personal) si ca nu m-ati lasat sa bat cimpii de una singura. Va sarut cu drag si cu siguranta si eu va voi duce dorul, muahh! Adio, Good-bye.

Voila!

Am inceput lucrul la sculptura personala in Iulie, intr-o zi dogorita, cu un soare galben, rotund si... hotarit ca mine. Eram magulita si plina de avint, luindu-mi foarte in serios rolul de muza. Dupa citeva sesiuni de lucru intens, in care am fost supusa si cooperativa, am plecat la Paris intr-o vacanta romantica.

Dupa ce am revenit acasa, fara o explicatie clara, munca la sculptura a stagnat. Imi iesisem din ritm si cu greu mi-am reluat atributiile de muza. Ba mai grav, incepusem sa dau eu indicatii sculptorului: "dragul meu, azi sa-mi lucrezi (la) gura, lasam nasul pe miine! " Replica lui ferma venea imediat:"lucram la ce cred eu, tu stai cum iti spun, nu te mai foi atita, uita-te-n sus acum".

Cum sa zic, amindoi fiind Capricorni, se instalase intre noi un soi de tensiune capricorniana, unul mai conducator si mai autoritar ca altul. Iar eu nu prea sint genul de om care sa stea acolo unde-l pui, ori cind e vorba de pozat pentru un portret, asta este cerinta principala. Prin urmare...greu mi-a fost!

Mi-a declarat ca sint cel mai rau model. Si pe buna dreptate! De la 2 ore cit tinea initial o sesiune de lucru, ajunsesem la una jumate, apoi la o ora, apoi la jumatate de ora: ba ma apuca foamea, ba cascam, ba ma scarpinam, ba vorbeam, pina cind, intr-o zi, am adormit. Si astfel, artistul mi-a zis asa: "Draga mea, cel mai bine pozezi cind dormi. Ramii asa adormita".

Grea arta asta, dom'le. Dupa ce crezusem ca sculptura mea draga e aproape finalizata, uitindu-ne cu atentie la ea, descopeream o eroare: urechile erau pozitionate gresit. (nu-i de mirare, la cit ma foisem si miscasem). Asa ca, iar a trebuit sa-mi fie sapate, scormonite si din nou modelate, de data asta in planul corect. Dar, fara vreo indoiala, tot procesul creativ mi-a placut de la inceput pina la sfirsit. Cei care ma cunosc in carne si oase, isi vor da seama mai bine de asemanari, decit cei care ma stiu doar din fotografiile virtuale.

Deocamdata este straniu cind ma trezesc dimineata si-ntr-un colt din casa dau nas in nas cu mine, in chip de ipsos, ce ascunde multe trairi acumulate, mai ales, in ultimile luni. Iubesc arta sub toate formele ei, iar in momentul asta ma simt plina de vitalitate...

Azi ninge peste mine...

De ce oamenii singuratici sau insingurati sint considerati ciudati, eventual, nebuni? De cite ori am avut o altercatie, sau o cearta verbala cu cineva care ma cunostea de mult timp, dojana comuna care mi se facea, suna asa: esti o singuratica, o ciudata! Spre disperarea interlocutorului enervat, zimbeam! Imi placea reprosul lui. Nu am vazut niciodata nimic grav in a ma simti linistita in lumea mea in care putini oameni intra... pentru ca asa vreau eu, asa aleg. Deseori, cind sint caracterizata de cineva care m-a cunoscut efemer, intr-o anumita imprejurare, poti auzi: "Ina este o fata interesanta, dar... un pic ciudata!" Automat se ataseaza apelativul: -ciudata-. Zimbesc din nou! Chiar asa m-am nascut (si nu este vina mea), un pic ciudata si, din fericire, nu numai ca-mi accept conditia, dar o si imbratisez!

Eu, mai degraba, nu-i inteleg (fara sa-i judec) pe acei fluturi sociali, pe acei oameni care nu pot trai decit inconjurati in PERMANENTA de altii, nu inteleg oamenii care nu pot dormi singuri o noapte, pentru ca le e teama de intuneric si singuratate... Vai ce tragedie, ce boala grea! "Cu siguranta" se poate muri din asta (nu-mi amintesc sa fi auzit de cineva care a murit de insingurare-singuratate). Si uite asa am ajuns la concluzia ca, de fapt, specia umana este frumoasa si curioasa in varietatea si individualitatea ei. Daca am fi cu totii identici, am muri de anosteala si banalitate, nu-i asa?

Ianuarie

M-am nascut intr-o noapte de ianuarie! Unele ianuarii au fost zbuciumate, geroase. Altele, luminoase si calde. Ca cea de acum! S-ar putea sa devina una dintre lunile mele preferate, chiar daca in fiecare ianuarie mai cresc cu un an. Se pare ca e adevarat ce mi se-ntimpla, anume, "infloresc" si-mi pare rau! Dar in urma acestei descoperiri, parca traiesc si mai din plin zilele care duc la saptamini, saptaminile care duc la luni, lunile care duc la ani. Tot ce vreau este sa fiu sanatoasa tun ca pina acum, sa cochetez cu viata care parca a innebunit de se duce ca un val-virtej. Duca-se!

Fara vreo ezitare o sa ma napustesc in virtejul ei, sa-i simt forta si strinsoarea. Un lucru bun atunci cind "infloresti" este ca nebuloasele si angoasele se mai diminueaza, indiferenta fata de oamenii marunti si goi creste, nu te mai afecteaza asa grav putoarea anumitor caractere din jur, nostalgiile se controleaza mai usor, fostii se transforma in niste pitici transparenti, accepti fara confruntare ca unii prieteni vechi nu au fost si adevarati, afli ca dragostea matura este cea mai frumoasa, iar sexul deplin si hranitor. Ianuarie, luna in care m-am nascut...

La la la diri diri da!

May Christmas joy remain with you to brighten up the New Year too! La New York avem un Craciun pe gustul meu, tomnatic si nu unul inzapezit cu sanie si zurgalai, un Craciun asa cum imi place, armonios si linistit, fara parfum de sarmale, cirnati spinzurati in brad sau intinsi in farfurie ori butoaie cu varza murata. Cine spune ca trebuie sa taiem purcelul, sa mincam soric si sa facem racituri, sau sa mergem cu plugusorul, ca sa simtim Craciunul?

Orasul straluceste pe acorduri de muzica, dragostea in alb si negru rataceste-n aer, mirosul de castane coapte se imprastie, oamenii au un spirit saltat, in timp ce contul in banca li se goleste, dar hei, o data pe an se celebreaza Mos Craciun, asadar sa vina cadourile alea odata, cit mai multe si mai scumpe (rid, dar... cum sa spun eu, vorbesc serios).

Va sarut, imbratisez si sa ne regasim cu bine in fabulosul 2012 cind...o sa fie si mai frumos, nu-i asa? Cu drag, Ina

AICI am mai adaugat fotografii facute zilele astea.

Later Edit: Iata si ultima mea activitate artistica, sa dati sonorul mai tare:)

New York, 16 decembrie, ora 21.42

Ma desfasor si comport diferit cind sint la serviciu si cind sint inafara lui. Sint cumva inchegata in doua personalitati: cea de la serviciu este mai organizata, mai discreta, mai distanta. Cea din sfera personala este mai imprastiata, mai aiurita, mai curioasa,

Cu toate astea, nu-mi prea place sa aud secretele murdare ale nimanui sau evenimentele prea dramatice din viata cuiva. Ma sperie si indispun. De aceea nu citesc ziarele, nu ma uit la TV. Din pacate, nu am scapare de fiecare data, cum a fost zilele astea cind fara sa vreau ochii mi-au ramas proptiti pe o pagina de ziar care descria sfirsitul absurd si groaznic al unei femei zdrobita de un lift care si-a pierdut controlul, in timp ce alti doi oameni au fost martori la scena oribila. M-a durut capul toata ziua si m-au luat toate depresiile.

Eram deja intristata de citeva zile, in care o colega s-a gasit tocmai pe mine sa ma ia drept confidenta si sa-mi dezvaluie despre cum copil fiind,(la 8 ani) a fost molestata sexual de un unchi de-al ei. Zile in sir ma tragea intr-un colt sau venea aproape de mine sa-mi spuna despre traumele ei. Nu usor mi-a fost sa o incurajez sau sa-i spun cuvinte alese. As fi vrut sa nu stiu lucrul asta nefericit, intim si grotesc despre viata ei, nu sint puternica suficient sa aud astfel de drame, nu prea stiu cum sa raspund la auzul lor. Ma las afectata de ele, noaptea mi se strecoara pe furis in vis sa mi-l tulbure...

Simt uneori cum toate murdariile si nefericirile care se intimpla prin lume se pun pe umarul meu si ma ghebosesc de greutatea lor. Lumea prin ochii mei o vreau roz, albastra, calda, lina, usoara, o vreau muzica, poezie, primavara, dragoste...

PS: AICI am pus citeva fotografii noi. Chiar daca nu postez ceva nou pe blog, pe albumul foto flickr, o sa pun poze mai regulat decit scriu pe blog, asa ca, daca vi se face dor de mine click pe link-ul din stinga de sus-my photos-. Va sarut, va imbratisez! Cu drag, Ina

Bau!

La New York a venit iarna! Aud cum trosnesc lemnele in soba.Dar stiti deja, nu? In inima mea e primavara! Azi am avut totusi o zi obositoare care a inceput cu metroul new-yorkez. Am stat o ora blocata in tunel, intr-un vagon cu new-yorkezi autentici, animati de o personalitate inflacarata si pasionala. Cu nervii fututi la maximum din cauza ca metroul nu mai pornea, 2 au inceput sa se certe intre ei. Asa cum vedem, uneori, prin filmele cu nebuni, au inceput sa ne incurajeze pe noi, ceilalti care doar ne roteam ochii si strimbam din nas iritati : "There is no way out, people! We all gonna die in here! Mother fucker! Fuck MTA! Fuck this shit!" Asa poate arata o zi obisnuita din viata unui locuitor al orasului indragit de mine. O ora sa stai inchis in tunel, fara sa primesti vreo informatie.

Cine zicea ca-n America e mereu roz, e clar ca se uita la multe filme americane. Este si negru, fix ca-ntr-un tunel de metrou. Nu vreau sa-mi imaginez cum s-ar fi derulat scena, daca vagonul in care ma aflam era prea plin si nu aveam loc si eram nevoiti sa stam lipiti unii de altii, sau, daca se nimerea un cersetor tipic, cu miros care te face sa lesini sau sa o iei la fuga. Cei care nu locuiesc in NY, ar trebui sa stie ca, atunci cind vad un vagon gol de metrou sa nu se bucure si ingramadeasca sa intre in el, pentru ca, motivul pentru care e asa, este pentru ca acolo este un homeless care nu s-a spalat de un an de zile. Si toti au fugit in alte vagoane!

Dar cei care ma stiti de citiva ani, imi cunoasteti dragostea pentru orasul NY cu toate defectele si neajunsurile lui. Desi la un moment dat m-am speriat ca daca scoate vreunul pistolul si-mi trage un glont in fund si mor nevinovata, chiar acum cind am zis ca soarele danseaza pe strada mea, toate glasurile agitate si ridicate, s-au potolit, odata cu auzul rotilor de tren. Din fericire, a fost doar un incident, care apare, citeodata, pe liniile metroului din NYC. Dragii mei, ma duc sa ma culc, daca am scris ceva gresit, puneti, va rog, pe seama grabei si a oboselii, nu mai stau sa vad ce am scris. Am avut chef sa bat un pic cimpii pe blogul asta si sa povestesc pe scurt aceasta patanie de astazi. Noapte buna! Cu drag, Ina

Frinturi din corespondenta personala

***De la mine catre o veche prietena:

Draga mea, franchetea ce ma caracterizeaza de cele mai multe ori, ma impinge si mai mult sa-ti spun cum am primit vestea ta ca vei fi mama peste citeva luni. Asadar, o veste comuna si tipica pentru cele mai multe femei. Pe o parte, ma bucur daca asta este dorinta ta, pe de alta parte, ma ia cu nostalgii cind realizez ca femeile din generatia mea fac, in ultima vreme, acelasi lucru: copii. Pentru mine asta este inca o confirmare ca se apropie batrinetile, pentru ca e adevarat, nu mai sintem la 20 de ani si, un pic mai avem si nici la 30 de ani nu o sa mai fim prea mult...

Rugamintea mea este sa nu iei personal ce spun eu, pentru ca, daca toate femeile ar gindi ca mine, ar disparea rasa umana de pe pamint, batrinii nu ar mai avea pensii, femeile ar fi doar femei,(nu si mame si bunici) de aceea tin, in sfirsit, sa-ti spun felicitari. Ma bazez pe restul femeilor ca vor salva posteritatea. Deci nu ma mai intreba cind am de gind sa fac copil pentru ca nu ma curteaza nici un sentiment matern si nici vreo teama ca voi regreta alegerea la 70 de ani cit mi-ar placea sa traiesc. Nu toata lumea de pe planeta asta simte nevoia sa procreeze si in ceea ce ma priveste, pot trai si fara curiozitatea de a cunoaste acea dragoste neconditionata, miraculoasa si super fenomenala pe care un copil ti-o ofera si pe care toate mamele au satisfactia sa o descrie. Imi asum aceasta lipsa, sau, daca vrei, aceasta lasitate, pentru ca, pe undeva este si teama de o asa imensa responsabilitate.Mi-e teama, uneori, si de umbra mea. Si e adevarat, iubesc libertatea si lipsa de obligatii. In plus, imi displac mediul inconjurator, viitorul metalic si tehnologic, mincarea artificiala, cum sa aduc un copil pe lumea asta incerta si gri? As fi toata o ingrijorare! Ca sa nu mai adaug cit de comoda sint.

Iar pe undeva, copilul din mine va fi prezent mereu, nu cred ca voi fi coapta vreodata suficient de mult incit sa iau in miinile mele viata unei alte fiinte. Ce sa fac? Voi fi singura femeie din generatia mea, care, in loc sa-si arate fotografii cu nepoti si copii, isi va arata fotografii cu ea. Si da, imi voi lua lumea-n cap ori de cite ori voi pofti. Bine, hai fie, intirziata cum am fost la multe, daca ma va izbi dorinta de a fi mama (desi, fie vorba intre noi, arat eu a mommy?), voi fi cea mai batrina mama de pe pamint si astfel, copilul va avea automat si o bunica (voi avea rol dublu cum ar veni).

***De la mine catre EL: dragul meu, grija ce mi-o porti ma copleseste si asta este motivul pentru care cu greu adorm cind bratele tale puternice nu sint prin preajma. In secret, tes ginduri doar cu noi doi. Te sarut cu mare dor!

***De la mine catre o veche cunostinta:

Draga mea, datorita acestui facebook renumit am dat de tine. La naiba! Cum sa te recunosc cu usurinta cind, silueta ta zvelta, demna de invidiat pe vremuri, a suferit grave transformari. Ma enervezi de-a dreptul. In privinta mea, ai auzit bine, gura lumii a fost corecta de data asta, traiesc la New York si duc o viata linistita, mai nou artistica, dar detalii in urmatoarea ravasa. Scrie-mi cind iei o pauza de la alaptat. Ia zi-mi, pe fostul meu iubit din copilarie l-ai mai zarit sus pe povirnis?

***De la mine catre o amica parizianca:

Oh, draga mea, cita incintare ca ne-am revazut pe pamintul lui Hugo! Voiam sa te salut si sa-ti urez spor la terminat lucrarea de doctorat. La New York sint rasfatata de o toamna imbelsugata, dar stii, sezonul ce se apropie, cu iarna cu tot, imi va da batai de cap. Ca fapt divers, iti spun ca simbata am fost la un dinner party si am cunoscut oameni din cercul artistului meu favorit: francezi, italieni, australieni, americani, oameni cu international life, cu studii la Paris, Berlin, Viena, ce sa spun, un context social, din care ai ce invata. Chiar asa, stii care sint cele 50 quiet places in New York City? (daca tot ai stat aici, poate le-ai aflat). Se spune ca unele dintre cele 50 de locuri care se voiau secrete pentru linistea si pacea din ele, nu mai sint asa linistite. Intre timp s-a aflat de existenta lor si masele au dat navala.

Tin sa-ti mai spun ca nici nu voiam sa merg la aceasta petrecere, pina cind am auzit o voce masculina frumoasa cu iz de repros: de ce esti salbatica? Si astfel am decis sa ies din carapacea mea si sa dau nas in nas cu lumea. Si ce crezi? Am fost o vorbareata! Am fost intrebata daca sint artista si am raspuns, da, (in gindul meu), pictez ginduri naravase.

Bine, draga mea, hai ca te-am innebunit la cap cu bazaconiile mele, tu, femeie maritata, mama si viitoare detinatoare de diploma de doctorat. Te-am pupat si sper sa revii la NY. Ciao

***De la o fata care vrea sa ma cunoasca: Buna, vin la New York si mi-ar placea sa ne cunoastem. Iti citesc blogul de mult timp. Am raspuns: desigur, da-mi de veste cind aterizezi si ne vom intilni negresit. Pe curind!

True or False?

"Blogging is not writing. It is graffiti with punctuation"-. Eu zic ca e adevarat.

Nu demult spuneam cuiva ca detinatorii de bloguri sint niste amatori simpatici, fara un talent literar sau creativ, care, pentru o anumita perioada de timp, scot capul din anonimat. Deodata toti devin populari si cunoscuti. Cei mai multi o fac de dragul galeriei si al spectacolului, nu pentru ca talentul urla-n ei! Oamenii cu adevarat talentati nu scriu pe o pagina de Internet toxic.

La fel cred si despre acei "pictori" sau "muzicieni" care isi desfasoara talentul inchipuit pe o strada in Times Square sau statie de metrou. Eu nu-i vad artisti in adevaratul sens al cuvintului. Sint niste oameni care cred despre ei ca au talent, dar de fapt au doar dexteritate. Un amator are intotdeauna tendinta sa spuna mai mult decit e necesar, fiind foarte sigur de sine.

Revenind la blogareala, acest curent maniac din ultimii ani, personal, nu am luat niciodata prea in serios acest blog, chiar daca ma mai agit si rasucesc pe el. La urma urmei si amatorii au emotii. Avind destul timp liber si fiind priceputa la a NU face nimic, ma distrez o data sau de doua ori pe luna mizgilind graffiti si gidilindu-mi narcisismul exacerbat. muahhh (exact cum va explicam).

***In rest, tin sa va anunt ca trebuie sa-mi acopar inima cu ceva, intrucit mironosita toamna a inceput sa-si bage coada ruginita si blegita in aerul new yorkez, ceea ce inseamna ca apatia si nelinistile, simptomele specifice toamnei mele personale din fiecare an, imi dau tircoale. Oh, nelinistile! Ele sint starile mele preferate deoarece ma fac sa simt viata mai bogata si mai intensa. A-propos, voi ce nelinisti aveti?

Cu drag va imbratisez! Ina B

Paris, Paris

Scriam AICI ca filmul -Midnight in Paris- m-a convins sa merg in orasul de pe malul Senei. Astfel ca, tocmai am revenit dintr-un Paris romantic, colorat, plin de miscare, unde am savurat fiecare moment cu specific parizian.

Nu am vazut niciodata atitea cafenele cu terase pline de oameni pe care i-am gasit frumosi si imbracati cu mult bun gust si imaginatie vestimentara. Parizienii imi pareau intr-o continua vacanta si leneveala, care, doar de dragul unui pahar de poveste isi prelungeau sederea la masa unei terase, un fel de ritual nelipsit din cotidianul lor. M-am trezit intrebindu-ma: aici oamenii nu merg la serviciu?

Am adorat sa ratacesc-hoinaresc pe stradutele inguste si cochete, pavate cu piatra cubica, printre cladirile ghebosite de carat ani grei in spate, sa ma opresc la colt de strada sa imi iau clatite sau croissant, sa simt spiritul parizian asa cum mi-l imaginam: elegant, rafinat.

Ca de fiecare data cum se intimpla cind ies din America, am exclamat si la Paris: astia nu au grasi? si strazile ce mici si inguste sint! Aproape ca la Bucuresti! Iar vagonul metroului este cit un vagon de tramvai. Este clar, ochiul meu s-a obisnuit cu -mare si mult-.

Stiam ca mincarea in Franta este delicioasa si sofisticata, de cind am fost pe Coasta de Azur, si, desi nu sint o gurmanda, abia asteptam sa maninc. Ce muzee, catedrale, ce galerii de arta si atita istorie si civilizatie? Cui ii mai pasa? Ma trezeam dimineata cu un singur gind care ma facea fericita: mincare! Si ma culcam cu acelasi gind pentru urmatoarea zi: mincare!

Incepusem sa cred ca traiesc ca sa maninc! Ah, ce piine buna, tarte cu fructe, clatite, rosii, struguri parfumati, vin, zmeura... In Franta, nu ai cum sa nu ai un trup sanatos, o minte sanatoasa.

Chiar si cind nu mi-era foame, mincam de placere, pentru ca acolo mincarea este prea gustoasa ca sa-i poti rezista. As fi luat cu mine toate patiseriile si -bulangeriile-. Si cred ca am exagerat putin, am mincat prea multe -croasante- si prajituri, ca sa nu mai spun ca am venit acasa cu o sacosa plina de grisine, ciocolata si...croissants. Parca nu mai vazusem, dar ce sa fac daca americanii astia nu-s la fel de tari ca francezii cind e vorba de dulciuri. Ma simt cam dulcegoasa si fainoasa acum...

Dar, pentru ca deja salivez, mai bine sa uit pentru moment de mincarea francezilor si sa spun ca foaaarte incintata am fost sa fac cunostinta cu misterioasa si faimoasa Mona Lisa, Venus de Milo, (despre cea din urma, nu ma asteptam sa fie asa impozanta), sa intru in atelierul lui Brancusi si casa lui Victor Hugo, sa urc in cap la Turnul Eiffel si batrina grandioasa Sacre Coeur de unde am privit indelung frumosul Paris. Cartierul Montmartre m-a cucerit de la prima intilnire.

Si, pentru ca s-a nimerit sa fie duminica cind am fost la catedrala Notre- Dame de Paris, am ascultat partial si slujba religioasa.

Eu nu sint prietena cu toamna, dar, pentru prima oara, i-am simtit frumusetea si farmecul si asta pentru ca toamna pariziana, cu miros de frunze si castane, nu este o oarecare toamna, cel putin nu in ochii mei... Cineva spunea ca daca nu ai vazut Parisul, nu esti femeie. Adevarat sau nu, cred ca Paris este orasul caruia merita sa-i oferi atentie si o scurta bucatica din viata. Nu cred ca exista cineva caruia sa nu ii placa orasul cu un nume asa frumos: PARIS!

Dar, ca sa nu o mai lungesc, va las in compania imaginilor aduse din frumosul Paris. Fotografiile se intind cam pe 3-4 pagini din albumul meu flickr, adica AICI

Va sarut cu drag, Ina

PS: Voi ce ati facut cit timp eu v-am neglijat?

New York, New York

Inainte sa trec la subiectul propriu-zis, tin sa fac un anunt important, adresat unei anumite categorii de "fiinte umane" care se impiedica voit sau intimplator de mine:

- Hello! I want to let you know that i have a solid dose of nastiness in my bones and I usually display it when people are really getting on my nerves. So, please, don't bother me with your stupidity, arrogance and nonsense. I will snap!!! Thank you.-

*** Si acum, dragii mei, sa va vorbesc in citeva rinduri, asa cum am promis la un moment dat, despre dragostea mea, numita New York.

Imi displace (ma revolta, mai bine zis) cind cineva spune de New York ca este rece, brutal, murdar, aglomerat sau de oamenii care locuiesc in el, ca fiind agresivi si neprietenosi. In acelasi timp sint constienta ca fiecare individ in parte are un drept al sau la opinie. Asta nu inseamna ca eu o aprob. Ma strimb, sar in apararea orasului in care traiesc si-mi spun in gind ca sint niste imbecili (iertati-ma, va rog) cei care isi permit sa vorbeasca asa de orasul meu favorit.

Iubesc orasul asta pentru ca aici ma simt cu adevarat libera. Aici am invatat sa dansez cu lupii, sa fiu vocala si sa strig atunci cind ma simt neindreptatita. Aici un barbat iti deschide usa, iti zimbeste, iti face loc sa treci. Aici oamenii spun (dupa situatie si stare) hello, excuse me, thank you, please, i'm sorry. In acelasi timp, aici oamenii iti zimbesc, te incurajeaza.

Iubesc New York pentru ca aici ma simt in siguranta si viata imi este simplificata. La 2 dimineata, daca poftele mi-o iau razna, pot iesi la magazinul din colt sa-mi iau o inghetata.

Aici pot fi urita, grasa, sluta, nimeni nu se uita chioris sau pe furis. Aici pot iesi in pijamale pina la coltul strazii.

Aici imi place sa fac cadouri. Nu esti judecat si birfit de valoarea acestuia, nu se uita la eticheta, dimpotriva, esti apreciat ca ai purtat in ginduri persoana respectiva.

Iubesc New York pentru ca de cite ori ma refer la el, spun ACASA.

Iubesc New York pentru ca m-a ajutat sa ma maturizez frumos, mi-a oferit sansa sa fiu eu insami. Cu toate astea stiu prea bine ca alegerile mi-au apartinut, dar in acelasi timp cred ca e foarte important locul in care traiesti, cumva te modeleaza si dezvolta.. Pentru multi oameni nu conteaza locul in care stau, ci persoana linga care se afla. La mine nu este asa. Trebuie sa fie si locul si persoana pe gustul meu. Altfel... aleg locul. (tocmai ce spuneam). Se pare ca e adevarat ce se spune despre femeile Capricorn, daca nu le cunosti cu adevarat, tinzi sa ramii cu o impresie proasta despre ele. Si care e problema?

Iubesc New York pentru ca aici pot iubi pe romaneste, in timp ce pot minca "pe alta limba". Iubesc sa traiesc aici pentru ca nu trebuie sa fii director sau presedinte ca sa fii bine platit si apreciat.

Iubesc New York pentru ca aici am invatat sa traiesc singura si sa fiu responsabila.

Iubesc orasul asta pentru ca in el si o viata banala sau simpla poate fi interesanta. Toate astea sint simtirile mele, fara sa nu iau in seama si imperfectiunile de aici. Doar ca eu am ales sa ma opresc la ce este frumos. "Neclaritatile" new-yorkeze nu-mi afecteaza oricum existenta, sint usor de tolerat, (pentru mine, cel putin), dar despre uritenie si mizerie ii las pe altii sa vorbeasca. Sint destui care au placerea asta.

Ar mai fi de spus mai multe de ce port o mare dragoste acestui oras, dar mai bine sa ma sucesc pentru citeva momente si sa va spun despre...oare ghiciti? Da, despre sculptura mea frumos modelata. Am mai avansat putin, dar arta cere timp, (ca si dragostea, citeodata) asa ca mai este pina la finalizarea ei.

Una dintre urechi mi-a fost perfect conturata, iar creatorul s-a amuzat pe seama ei spunind ca nu a mai vazut asa ureche ciudata si intortocheata, cu multe planuri. Iar nasul meu, zice el, este o intreaga istorie, asta fiind trasatura care i-a placut intiia oara cind m-a zarit.

Vedeti voi? Artistii sint speciali, profunzi, privesc femeia din alte perspective, unghiuri, nu ca tot barbatul comun si obisnuit care se uita mai intii la buci, tite si solduri de care sa traga...

Bine, va las acum! Urmatorul post va fi despre romanticul Paris si despre cum o sa le maninc francezilor "toate croasantele", pentru care sint asa populari... Cu drag, Ina

PS: Voi ce faceti acum la final de vara? Cu ce va ocupati? Despre mine v-ati lamurit: sint ocupata cind cu dragostea, cind cu arta, o imbinare mai frumoasa ca asta nici ca s-ar putea.

O altfel de vara...

Traiesc una dintre cele mai fierbinti veri new yorkeze si la propriu si la figurat! Vara voastra cum este acolo unde va aflati? Mi-ar placea sa-mi raspundeti la o intrebare care mi-a venit in cap acum citeva momente, sau sa-mi satisfaceti o curiozitate: de ce intrati pe acest blog? Ce va determina sa reveniti la el...la mine? Acum citva timp eu explicam de ce inca sint activa in acest -circuit- de bloguri.

In alta ordine de idei, ieri mi-am luat rolul de muza in serios (asadar dialogul de jos este real si natural 100% ,pentru cei intrebatori si nedumeriti). Prin urmare, dragii mei, viata de muza nu este numai glamuroasa, dar si multa munca. Pentru prima oara voi avea sculptura mea proprie si personala. Gasesc foarte interesant tot acest proces al creatiei, unul destul de lung, pe care nu il inteleg nici eu prea bine, insa ma supun cu disciplina instructiunilor sculptorului.

Cind e vorba de sculptura, foarte mare atentie se acorda proportiilor si volumelor, astfel incit sint schitata si masurata foarte mult...asimetria chipului meu nu este chiar usor de transpus intr-o sculptura. Ieri am stat ore in sir nemiscata (bine, am luat citeva pauze), pe un scaun inalt, privind intr-un punct fix, in timp ce, cele mai fine si mai pricepute miini imi umblau pe fata, git, nas, gura, cautind masuratorile exacte.

Din cind in cind trageam cu ochiul curios sa vad cum imi sint modelate in argila nasul, gura, urechea...eram plina de curiozitate si bucurie. Acum spuneti voi, dragii mei, citi barbati ridica statuie femeilor pe care le iubesc, nu? Toata aceasta incarcatura si amestec de emotii si trairi sint necesare in creatia unui artist, iar eu imi iau rolul de muza in serios si ma asigur ca isi face meseria bine si ma reproduce intocmai. Chiar ieri mi-a declarat ca incet, incet, imi surprinde caracterul si personalitatea in lucrarea lui.

Ciudat, pe vremea cind eram fata in viata careia nu se intimpla nimic, zamisleam o fantezie: sa traiesc la New York si sa fiu iubita unui artist. Si culmea, chiar el, artistul din fantezia tineretii mele, este si primul barbat care NU ma face ciudata, complicata, nebuna...asta pentru ca vede DINCOLO de aceste calitati aditionale.

Acum ma tot uit prin casa si ma intreb oare unde sa-mi asez bustul sculptat. O sa-mi ia ceva timp sa ma obisnuisc cu -cealalta eu- in casa. Deci cind veniti in vizita la mine, sa nu va speriati de statuia mea.

Cum spuneam, vara asta este ca un cuptor. Chiar am postat pe facebook un status in care ceream sa mi se toarne-n cap o caldare cu apa rece. Dar trebuie sa adaug, nu ma pling! Iubesc toate verile, dar pe cele din New York in mod special. Poate voi scrie un post despre motivele pentru care ma simt acasa aici si de ce iubesc orasul asta asa de mult. Pina atunci, va invit la fotografii facute ieri, in pauzele dintre sedintele pentru munca cu sculptura.

Va sarut cu drag si va trimit o particica din soarele de aici, acolo unde nu-l prea aveti. Vedeti ce generoasa sint? Va dau din soarele meu! Acum click pe ALBUM. Cu drag, Ina

Dialog intre un artist si muza lui infatuata

Artistul: esti cea mai mare dragoste din viata mea si nu cred ca este posibil de ceva mai mult.

Muza infatuata: ce cuvinte mari, maestre, faptele sa le vad! Stii, personalitatea mea este croita cam gresit, se satura usor de stari si oameni, ca atare, tu, ca artist, ai un rol vital, acela de a ma amuza si distra, ca doar de aceea esti artist.

Artistul: de acord!

Muza infatuata: dragul meu artist, explica-mi, crezi ca sint oameni care NU pot iubi? Care, sa spunem, se iubesc prea mult pe ei?

Artistul: hmm, nu stiu, nu prea inteleg si totusi...ce-ti trece prin cap?

Muza infatuata: nu te iubesc inca, nu m-ai stirnit, deocamdata sint doar infatuata cu tine, dar sint nerabdatoare sa te revad de fiecare data. Aproape tresar!

Artistul: ma iubesti, dar inca nu-ti dai seama! Sau...o sa ma iubesti.

Muza infatuata(in gindul ei doar): stiu, asa au mai zis si altii.

Artistul: esti prima femeie care imi spune asa ceva, anume, ca nu ma iubeste.

Muza infatuata: prea multa dragoste mi se urca la cap, crezi ca poti sa-mi oferi din cind in cind mici drame, tragedii, jocuri? Crezi ca-mi poti face jocul?

Artistul: aaa, deci asa. Drame! Bine, o sa ti-l joc!

Muza infatuata: un lucru bizar mi s-a intimplat cu un fost iubit: nu numai ca incepusem sa simt ca nu aveam nici o conectie, dar imi devenise antipatic, ma irita si calca pe nervi si doar numele lui ma facea sa mor de plictiseala. A fost prima oara cind mi s-a intimplat asa ceva si ultima, pentru ca acum te am pe tine. Vezi? aveam dragostea linga mine si eu o cautam la Cucuietii de Jos. Destul de caracteristic mie, daca analizam un pic istoria mea.

Artistul: da, dar acum ai crescut si ai invatat!

Muza infatuata: asa spun si eu. Iata, muza ta iti trimite 2 sarutari si asteapta sa i le-ntorci negresit.(ea spera sa nu astepte mult si bine). Deci?...

Artistul: chiar acum te sarut de 3 ori, draga mea iubita! Vino mai aproape.

Muza infatuata: ma iubesti prea mult, ma sufoci, ma poti iubi un pic mai putin? Stii, artistii sint cam nebuni si sariti de pe coordonatele normale, dar tu esti altfel.

Artistul: sint, poate, cel mai normal artist.

Muza infatuata: si totusi te culci cu muzele tale, ele se transforma in iubite.

Artistul: numai tu m-ai inspirat in felul asta...

Muza infatuata: intr-adevar, numai eu! Dar se pare ca pictorii sfirsesc prin a face dragoste cu muzele lor, cum altfel sa reproduca perfect trairile si simtirile in operele lor, nu?

Artistul: asa este.

Muza infatuata: cam toti marii artisti au avut iubite mult mai tinere decit ei, in Arta se poarta, dar e adevarat, muzele trebuie sa fie pline de tinerete, nu pot fi batrine. Eu mereu mi-am imaginat muzele ca fiind niste fiinte tinere, micute si delicate...

Artistul: tu ai fi un subiect bun pentru urmatoarea mea lucrare.

Muza infatuata: si pensula ta se incadreaza perfect pe pinza mea matasoasa. Cum bine imi sopteai, te simti ca-ntr-o matrice. Asadar, acolo este locul tau!

Artistul: nu ma mai satur!

Muza infatuata: ma gindeam deunazi, viata linga un artist o gasesc interesanta. Am impresia ca sint in continua vacanta. Voi, artistii, nu sinteti ca niste roboti rutinati, care merg la birou de la 8 la 4. Abordati, vedeti si percepeti viata intr-un mod diferit, optimist, colorat. Iubesc lumea voastra misterioasa, recunosc. Tocmai de aceea am nevoie de cineva care sa-mi alimenteze fanteziile si nebuniile din cap, sa le dea amploare si incurajare si sa diminueze greutatea unei realitati si a unei rutine ce se repeta la nesfirsit. Poate retii, cindva, am mai fost iubita unui pictor, deci e clar ca am ceva cu voi si voi cu mine.

Artistul: asa se pare.

Muza infatuata: vezi tu? eu nu detin cunostinte solide in materie de Arta, dar o iubesc, admir, apreciez si interpretez.

Artistul: suficient de bine si mi-e de ajuns! Acum ca-mi esti iubita, te anunt ca nu-mi plac femeile care stau la bucatarie. Sa nu te vad in locul ala. Gasesc respingatoare femeile care poarta sortz si miros a mincare.

Muza infatuata: artistul meu drag si preferat, am o veste frumoasa pentru tine: ti-ai gasit muza si iubita ideala!

Artistul: de cind te-am vazut intiia oara, am stiut ca interactiunea va fi fatala si ca destinul mi se va modifica!!!

Muza infatuata: si e abia inceputul...

SFIRSIT

***Ce credeti, cititorilor? Acest dialog este real, fictiv sau un produs al imaginatiei mele?

PS: am introdus citeva fotografii de la 4 iulie, cind am celebrat pe frumoasa America si de la Muzeul de Arta Moderna: MoMA. Nu sint iubitoare de arta moderna, uneori am impresia ca sfideaza bunul simt si isi bate joc de spectatori, dar totusi, daca ii acorzi o sansa, s-ar putea sa simti altfel, sa o indragesti chiar. ***Mai intii stati sa va sarut si pe urma puteti sa mergeti AICI