Welcome!

Oh, ce s-a intimplat? Unde au disparut bulinele? Nu s-a intimplat nimic, doar ca, la sugestia unui prieten (si cu ajutorul lui), am schimbat un pic imaginea si culoarea blogului meu personal. Ma gindeam, uneori, sa fac aceasta schimbare, insa, afona cum sint in d-ale setarilor si modificarilor tehnice, m-am temut sa dau friu acestei actiuni, in fapt, minuscula. Inafara sa postez un articol, sa atasez o fotografie si sa las comentariu, admit, nu stiu sa fac mai nimic pe blogurile astea. (sa fac o paranteza, se pare ca blogul asta nu poate fi citit in Firefox, in acest browser apare dezordonat si anormal incadrat in pagina, facind imposibila navigarea pe el).

In alta ordine de idei, ce ziceti voi ca ne aflam in apropierea noului an cu numarul 2011? Ce naiba a facut timpul asta nebun? A zburat?

Urmeaza un sezon galagios, nu chiar pe gustul meu. Prea multe cintece si colinde, prea mare agitatie si goana dupa cadouri si surprize. E adevarat, surprizele si cadourile sint frumoase, dar de ce asteptam sfirsitul de an ca sa le facem?

Cu toate ca aceasta nu este una din perioadele mele favorite, ma bucur de frumusetea orasului, de stralucirea lui si am de gind sa ma plimb la bratul cuiva, pe bulevardele lungi si luminoase, admirind decoratiile minunate si oprindu-ma la o taraba sa maninc castane coapte. Dupa 12 ani de locuit in New York, inca ma regasesc admirindu-l si bucurindu-ma de el. In acelasi timp, contrastele lui ma tulbura.

Aici ma refer la acei oameni ai strazilor, care zac, dorm si-si duc zilele pe asfaltul rece, (pina sa fie depistati de serviciul social) linga cine stie ce cladire impunatoare din care ies sau in care intra oameni la costum, aranjati si dichisiti, cu servieta care 'gazduieste' ultimul tip de computer Apple, vorbind la iPhone sau Android, preocupati de cine stie ce afacere banoasa, sfidind si ignorind acei oameni flaminzi si murdari, de care, parca, se impiedica cu pantofii lor scumpi si luciosi, infatuati ca nu fac parte din colectiv, turma sociala...

Revenind la cei din categoria umana defavorizata, deseori ma intreb cine se ascunde sub vesmintele acelea negre, rupte si atit de urit parfumate, incit trebuie sa iti acoperi nasul cind treci pe linga ei. De cite ori trec pe linga un astfel de om pierdut si ratacit in mizerie si propriul esec, ma intreb cine este, cine a fost, care este povestea lui, cum de a ajuns sa aiba viata aceea de sobolan, ce gindeste, ce spera, ce simte, cum de rezista in ritmul acela incert si fara orizont.

Am remarcat cum unii isi marcheaza teritoriul, in sensul ca isi construiesc culcusul din cartoane si paturi, culcus care, pina sa le fie darimat, ii adaposteste pentru o anumita perioada de timp.Trec aproape zilnic (pentru cei care cunosc NYC) pe linga Columbus Circle ( o zona grandioasa) si acolo am ocazia sa vad, deseori, acesti oameni care par pustii si goliti de viata si un sens, care se cuibaresc regulat in acelasi colt rece de strada.

Ce m-a frapat intr-o dimineata de noiembrie, la ora 6.30 cind treceam pe-acolo, a fost sa vad o femeie ascunsa sub niste paturi imbibate in jeg, pitita si zgribulita de frig, dar cu o carte in mina, concentrata asupra lecturii.

Ea, om al strazii, statea calma si relaxata citind, -savurind- o carte, fara sa para ca ar avea o grija pe lumea asta, fara sa fie deranjata de frigul ascutit, de zgomotul din jur, de oamenii care treceau pe linga ea la fiecare 2 minute. In -dormitorul- ei improvizat sub cerul glacial, inconjurat de fabulosii zgirie-nori, femeia saracacioasa, care sclipea in propria murdarie mirositoare, tolanita pe un trotuar, CITEA o carte!!! M-am uitat la ea socata si in acelasi timp zimbind, spunindu-mi ca viata, pina si-n cele mai intunecate trasaturi ale ei, are o licarire de bucurie... Am descris pe scurt, un -spectacol- al discrepantelor sociale, oferit de unul dintre cele mai frumoase si provocative orase din lume, in care sint fericita ca traiesc: New York! Va sarut cu drag!

PS: AICI sint citeva poze. Din pacate au iesit cam mici pentru ca am setat camera gresit.
PS1: Sa ramin pe culoarea asta, sau sa revin la bulinele mele mari, cu care v-ati invatat?

Cum rămâne cu dragostea?

Am fost un copil mic si slabanog, care intelegea lucruri mari si grave, un copil responsabil care lua viata in serios. Uitindu-ma la pozele in care eram mica, un sentiment de dedublare ma cuprinde si, desi stiu ca sint eu, in ele vad un copil de care a trebuit sa am grija. Nu degeaba, la virsta maturitatii, am devenit copilaroasa si mai indiferenta la problemele lumii inconjuratoare, fara sa fiu dependenta de dragoste, dragostea fiind un lucru pe care nu l-am pretuit si inteles atunci cind mi-a iesit in cale. L-am refuzat, respins, ranit. Stiam ca pot trai si fara, pentru ca asa fusesem invatata.

Muzicienii vorbesc despre dragoste in note muzicale, poetii in versuri, pictorii in culori si uleiuri, sculptorii in lemn sau piatra, iar oamenii cu bloguri, pe bloguri. Imi dau seama ca eu niciodata nu am ridicat iubirea in slavi, nu am stiut sa o pun in cuvinte alese si pretioase. Foarte greu ma indragostesc de cineva, dar atunci cind se intimpla (foarte rar) sint capabila sa daruiesc acele stari, acele momente de fericire ( si nu ma refer la momentul orgasmic sau erotic), ca doar atita dureaza fericirea dupa care alergam cu totii, nu? Citeva momente. Restul de momente sint...viata, pur si simplu.

Ma refer la acea explozie de bucurie si vibratie pe care o simti atunci cind esti in preajma celui pe care il iubesti, la acea tulburare launtrica care te face sa te zvircolesti de dragul lui, la miinile puternice pe care le vrei uitate peste coapsele si soldurile tale, la acea unire si patrundere uda si ferma, la noptile care vrei sa fie cit mai lungi, la saruturile cit mai alunecoase si adinci, la teama ca miine nu vei mai avea abundenta asta de trairi - emotii clare (o teama ce te amorteste). Si, bineinteles, odata cu aceasta frumoasa dragoste apar si grijile aferente, ingrijorarea ca ceea ce traiesti, adica iubirea, este doar o biata amagire ce ne imbata ca sa ne putem misca si functiona in lumea asta gaunoasa.

Acum sa lasam lirismul si sa schimbam tonul, pentru ca am auzit ca prea multa dragoste, pe barbati, ii face ingrati. Daca li te dai toata, daca le faci prajitura preferata, daca mai ai si clasa, daca ii iubesti dupa bunul lor plac, la naiba!, barbatii, in prostia lor de barbati, nu inteleg, pentru ca, de cind e lumea si pamintul, se stie ca au o problema cu unul dintre cele 2 "capuri". Si nu ma refer la capul de pe umerii lor barbatosi. Dar de ce un barbat sa aiba coaie si sa insele si femeia nu? Care ar fi raspunsul drept?

Vedeti ce s-a intimplat? Am incercat sa scriu despre dorinta si dragoste si am ajuns sa vorbesc despre femeia cu coaie. Asta e problema mea, sint prea cerebrala si alerta, calculez prea mult, nu degeaba, pina ma indragostesc si iubesc trec luni, ani... Voi va dati dragostei cu usurinta, va aruncati in bratele ei asa cu una cu doua? Sau cereti mult timp? Si, daca tot am vorbit de dragoste, sa ne si sarutam acum la final, muahhh!

PS: O sa revin cu niste fotografii noi la acest post, intrucit, pentru mine urmeaza 3 zile libere si am chef sa zburd sub soarele asta de toamna primavaratica si sa click - click pe niste - hirtie digitala - (era sa scriu igienica ha ha)
Pe curind!
***Am revenit pe scurt. Iata ce soare este azi in New York City