joi, 28 mai 2015

Buletinul meu


Cindva am fost bucuresteanca.O doamna draguta care lucra in televiziunea romana, m-a ajutat sa-mi fac buletin de Bucuresti, ca sa ma pot angaja, dupa terminarea facultatii. Habar nu aveam incotro sa o apuc. Nu-mi dorisem niciodata sa cresc, sa ma fac mare. Ma descuraja viata  de adult responsabil si voiam sa dau bir cu fugitii din orasul in care nu mai eram fericita, oras pe care nu-l mai gaseam asa prietenos, imediat ce intram intr-o noua etapa din viata. Dar ce scofala mare mi se parea buletinul meu de Bucuresti!

Nu ma descurcam deloc la interviurile pentru slujba, si, adevarul era ca nu stiam sa fac nimic. Aveam 22 de ani si nu muncisem niciodata. Stiam bine limba latina. La asta eram eu buna: la lucruri care nu mai foloseau nimanui! Cu ceva timp inainte, practica pedagogica sustinuta la liceul Mihai Eminescu, a fost un fiasco. Copiii nu au inteles lectia pe care le-am predat-o. Am vorbit prea repede. Pesemne ca voiam sa scap...

Erau zile in care ma duceam la cimitirul Bellu,  sa ma odihnesc pe o banca, sa ma incalzesc sub soarele dintos, sa ma gindesc la stele, dar mai ales sa pun la cale o iesire din cacatul in care intrasem: viata! Mi-era bine printre copacii macabri si mortii fericiti. Gindeam: "Doamne, scapa-ma de povara vietii de om mare. Nu-mi place sa muncesc, nu-mi place sa platesc facturi. Imi place s-o frec!  Imi place sa visez la cai verzi pe pereti, imi place sa fiu libera. Imi vreau copilaria inapoi!" Visul, fantezia, utopia erau escapada mea, hrana mea, ca sa nu innebunesc.

Nu-mi placea competitia, nu voiam un titlu pompos, sau o cariera care sa-mi ia tot timpul pe care il gasesc valoros si pretios. Si evitam interactiunea cu lumea. Mai mult ca orice, imi doream un loc, o stabilitate. Linistea!  In Bucuresti, am apucat sa  lucrez la o revista, ca documentarist, unde am rezistat doua saptamini (ce sef absurd) si citeva luni  (doar 4 ore pe zi) la biblioteca Academiei de Muzica, unde imi placea sa cataloghez partituri muzicale si sa citesc despre vietile compozitorilor. Eram domnisoara bibliotecara si, solitara cum imi este natura, imi placea sa strabat Cismigiul gol, sa ajung la Academie, sa admir studentii (viitori muzicieni) pe care-i ajutam sa-si gaseasca cartile necesare. Era un loc cu  liniste, care mirosea a invatatura si a informatie vie.

Atunci cind nu mai aveam bani pentru biletul de tramvai, visam cu revolta si  lacoma, sa ma mut departe de Romania, convinsa fiind ca locul meu nu mai era acolo si ca nu voi izbuti sa imi gasesc un drum al meu...unul omenesc si civilizat. Imi displacea goana dupa supravietuire si nu voiam sa depind de nimeni. Traiam o contradictie. Ma simteam umilita si mi se parea nefiresc sa  nu am bani de tramvai. Cadeam, uneori, intr-o stare de prostratie si, obosita,  doream ca cineva sa-mi duca grija.

La biblioteca, nu ma deranja ca imi amortea si crestea fundul pe scaun, dar aveam doua colege cucoane care ma oboseau cu flecareala  lor. Una era o domnita ochelarista, la vreo 40 de ani, in asteptarea barbatului care intirzia sa apara in viata ei (am o banuiala ca acum e resemnata, inconjurata de multe prietene paroase, cu 4 picioare si coada , asta, daca nu s-au speriat de ea), iar alta era o doamna laudaroasa care vorbea toata ziulica despre baiatul ei din America. "Hmm, America ati zis? Si ce face baiatul dumneavoastra in America, ma rog? Nu vine in vizita, la biblioteca noastra frumoasa, sa vada unde lucreaza mama lui?"
Flacaul ei voinic nu a venit, dar a venit un altul cu care m-am logodit si am fugit cu drag si de drag, ca-n visul meu nesatios: in New York City! Implinisem 23 de ani...

PS: Comentariile sint inchise la aceasta postare personala, intrucit nu-mi place vorba lungita.Cum s-ar zice, nu-mi place sa discut discutii. Fiecare sa inteleaga ce o vrea! Imi displace  sa-mi explic vorbele, sau actiunile.  Asa sint eu: ca o batrinica batrinoasa care traieste din amintiri.Si, spre deosebire de multi care se pling ca nu au timp de nimic, eu am timp cacalau si-l apreciez. De aici si placerea amintirilor...Am timp pentru recapitularea vechilor procese sufletesti si nu ma dau in vint sa fiu prea ocupata.

duminică, 24 mai 2015

@vintage boutique


Este un vintage boutique la care imi place sa merg, din cind in cind. Inca nu ma descurc sa inteleg daca vinzatorul este barbat, sau femeie, daca a fost barbat si acum este femeie, sau daca a fost femeie si acum este barbat. Nu este treaba mea! Doar observ si ma gindesc in gindul meu: niciodata nu este prea tirziu sa-ti alegi destinul preferat!

Imi place atmosfera din pravalia lui, sau a ei si ca el, sau ea este un om interesant, jovial si prietenos. Ma lasa sa probez toate palariile si ochelarii de soare care apartin unei ere mai indepartate si nu se supara daca nu cumpar nimic, dimpotriva, ma invita sa revin, in speranta ca voi gasi o palarie care sa mi se potriveasca, sa nu-mi fie larga si sa nu-mi zboare de pe cap, la prima rasuflare a vintului. Mi s-a mai intimplat sa alerg dupa palarie si nu mi-a convenit.  Feeling happy@vintage boutique

vineri, 22 mai 2015

Margarete si urzici


Florile de cîmp sînt îndrăgitele mele. Aveam 10 ani cind am fost la furat de margarete. De teama sa nu fiu prinsa, sau vazuta, am fugit, am fugit, am fugit, pina am cazut intr-un șanț plin cu urzici. Bratele pline de margarete mi s-au golit, iar urzicile m-au navalit. Am ajuns acasa cu trei flori de cimp si acoperita de bășici. Mi-e dor sa merg la furat de margarete si sa fiu ciupită de urzici...

vineri, 15 mai 2015

Vacanta


Toate vacantele mele de copil mi le petreceam la Bucuresti. Calatoream cu personalul care facea vreo 100 de ani, sau cu acceleratul sprinten ca vîntul. In Gara de Nord eram asteptata de un unchi,  care avea o Dacie verde, pe nume Demelza. Era un om bun, insa tare pisalog. Fiind un copil liber, crescut de bunici, care nu a fost tinut din scurt, sau cu reguli impuse, ma facea cu nervii din cauza insistentelor lui de a minca tot din farfurie, cu ritualul de a sta exact la ora 1 la masa si cu glumele lungi si deloc distractive.

Nu petreceam timpul vacantei numai la el si la stramatusa mea ( el fiind insurat cu sora bunicii), ci si la o  matusa care locuia in apropiere. Imi placea sa stau la stramatusa Lila, doar pentru un motiv: avea multe dulciuri ascunse. Fiind mai avara, i-am prins felul, gasind mereu ciocolatele inghesuite in colturi secrete. Inca traieste (el a murit demult) in acelasi apartament si cica nu mai este asa de zgircita.

Jucam sotronul, sau saream coarda cu bucurestenii de virsta mea, faceam cumparaturi la magazinul Unirea sau Cocor, dadeam la o parte graiul moldovenesc, (lucru care-i enerva pe cei de acasa, cind reveneam din vacanta din capitala) si eram cu ochii dupa un baiat. El  avea 14 ani si locuia doar cu mama lui. Ne cunoscusem cu o vara in urma. Eu  aveam 12 ani si ma simteam citadina.

Diminetile, auzeam o tiganca cocosata, care cara un sac in spinare, strigind puternic: sticleee goaaleee!  Rasuna cartierul in vocea ei apriga.

De la magazinul Unirea, mi-am cumparat o jacheta cu un om de zapada cusut pe spate. Aveam destule cosuri in jurul nasului si-n mijlocul barbiei,  dar eram moderna si doream sa nu trec neobservata de baiatul la care ma gindeam pe furis. Eram in stare sa merg cu spatele, doar ca sa-mi depisteze omul de zapada, asa de mult iubeam jacheta aia. Eu stateam la parter. In fata ferestrei mele, existau niste gratii din fier, cu niste cercuri suficient de largi, sa-mi bag cu grija  capul mic intre ele, dar îndeajuns de înguste, sa nu intre hotii.

Ascultam muzica la magnetofon, mincam cu lacomie toate caramelele care-mi ieseau in cale, ma leganam, (leganatul a fost refugiul meu, alinarea mea, pina tirziu, in viata de adult, dar asta este un secret pe care-l tin  doar pentru mine)  scriam scrisori de chicoteala si stateam la pinda dupa zabrele.

Intr-o zi, eram asa de pornita sa-i vorbesc acelui baiat, incit mi-am fortat capul intre gratiile din fier, sa verific daca se afla la scara blocului, unde obisnuia sa se adune cu alti camarazi ai lui. Ce bucurie! Era acolo si... capul meu rotund ramasese blocat intre gratiile brute. Stîngăcia m-a caracterizat dintotdeauna, asa ca nu am mai stiut manevra exacta cu care  mi-l bagasem in cercul ingust. Ma aflam intr-o pozitie incomoda si intepenita si speram sa ma eliberez cit mai repede din strînsoarea fierului, fara sa fiu vazuta. Dar, spre stupoarea mea, m-a vazut! Cred ca 12 ani a fost virsta la care am experimentat pentru prima oara sentimentul de stînjeneală.
Dar ce grozavie traiam! Vacantele bucurestene erau cele care-mi umpleau copilaria...

Cam cu o saptamina inainte de 15 septembrie, ma intorceam in orasul natal, cu o gama noua de cuvinte, ginduri crude, trairi infantile. Toamna isi desfacea cortina, porumbul era matur si  inalt, dealurile erau tacute, librariile se pregateau pentru cumparatorii de rechizite scolare, in timp ce eu zimbeam deja cu gindul  la urmatoarea mea vacanta bucuresteana...

sâmbătă, 9 mai 2015

Vizita


Azi am fost in vizita la oamenii pe care i-am cunoscut prima oara cind am ajuns in orasul New York, in 1998. Fiind mai in virsta, m-au tratat mereu ca pe un copil al lor. Nu ma striga Ina sau Ecaterina, ci Ecaterinuta. Doamne, ce alint! De cite ori merg la ei, povestim despre aceleasi intimplari, ridem la aceleasi glume, ca si  cum ar fi prima oara, fara sa ne saturam. "Iti mai aduci aminte ce nelinistita erai si cum nu iubeai orasul asta, pe care acum il numesti acasa?"...

Eu m-am dus in vizita cu un ghiveci de flori rosii, ei mi-au dat un buchet de lacramioare crescute in gradina lor. Eu nu beau alcool pentru ca nu imi place, dar cind ajung la ei, de dragul lor,  beau un pahar cu vin de casa, sau un pahar de visinata facuta din visinile din curte. Ca atare, cind plec de la ei, imi simt capul foarte greu, se invirt copacii in jurul meu, sau vad zgîrie -norii foarte mici de statura, iar gura vorbeste fara mine. Spun cuvinte fara gindire...Cred ca sint un pic beata. Si nu pot sa ma culc, pentru ca asta seara trebuie sa merg la Opera. Duc o viata culturala cum s-ar zice hihihi