luni, 31 decembrie 2012

2013!

Se incheie un an domol, fara prea multe framintari. Cumva prea linistit! 2013 are, insa, o rezonanta aparte, o forta anume. Iar forta este frumoasa atita timp cit nu striveste. Imi place acest 13, mai ales ca, peste putin timp, o sa fie ziua geroasa in care m-am nascut. Mereu geruiala pe 13 Ianuarie!

Cu cit iubesc mai mult soarele si vara lui, cu atit e mai ger si viscol de ziua mea. 13 13 13! Sa-l celebram pe 13, asadar! Sa porneasca muzica si dansul in cinstea lui, sa bem sampanie, sa ne sarutam unii cu altii.

Sa iubim mai mult si sa oftam mai putin, sa citim mai multe carti, sa visam mai cu imbold, sa cutreieram in lung si-n lat, sa apreciem mai mult si sa criticam mai putin, sa ridem cu gura pina la urechi si sa plingem doar de bucurie... 2013 sa ajungi cu bine peste citeva ore. La Multi Ani! 

duminică, 30 septembrie 2012

Ginduri vii de toamna!

Dintotdeauna natura mea a fost una solitara! Nu mi-a placut niciodata sa fac parte din gasti, grupuri de oameni petrecareti, sau sa stau sa lincezesc intr-un club, sau bar intunecos cu fum de tutun si zgomot de sticle si pahare. Preferam, in schimb, o camera luminoasa cu liniste, un colt de padure cu miros de iarba si pamint, o bucata de riu cu pietre sa le simt sub talpa, un cimp nesfirsit cu margarete, o noapte hoinara cu stele, deseori cautind insingurarea.

Starea aceasta de pustiu si insingurare o simt, indeosebi, pe  timp de toamna! Este o emotie care imi place. O traire care mi se potriveste. Am  devenit prietena cu toamna, de curind. Asa scofilcita si fara viata cum este, am inceput sa o descopar si sa-i aflu frumusetea in toata uscaciunea, scorojeala si rugina ei! Vuietul ei rece si aprig nu ma mai sperie, dimpotriva, il gasesc duios, aerul ei rece il respir cu pofta, frunzele ei strivite imi incinta privirea, ii salut cu veselie copacii fara plete si ma cuibaresc in bratele ei coscovite si subtiri. Toamna este noua mea prietena. Este pribeaga! La fel ca mine...

joi, 9 august 2012

Ugliness is in a way superior to beauty because it lasts!

Lectura mea virtuala este destul de restrinsa, imi place sa citesc despre beneficiile nutritive ale alimentelor pe care le consum, despre cum trimit americanii roboti pe Marte, sau despre anumiti autori sau artisti care ma intereseaza. In rest, consider Internetul toxic si sufocant daca nu stii sa selectezi informatia care-l "infesteaza". Si sint demodata, imi place sa rasfoiesc paginile unei carti, nu sa i le butonez. Deci lectura online este ceva care nu ma atrage.

Astazi, insa, mi-a captat atentia un articol despre o adolescenta in virsta de 14 ani, care, tachinata si hartuita de catre colegi, asupra urechilor ei mari si, in general, asupra fizicului ei in etapa de pubertate, a hotarit sa isi faca operatie estetica. S-a gindit chiar sa-si puna capat zilelor, dar, intr-un moment de luciditate, cu mintea ei infantila si curata, a inteles ca asta nu e o solutie.

Se pare ca e adevarat, nu toti copiii sint ingeri, iar lumea lor nu este atit de inocenta, ca in povestile spuse seara inainte de culcare. Intre ei, pot fi la fel de cruzi si rautaciosi precum adultii. Nu as putea judeca alegerea acestei fetite in dezvoltare, pentru ca, desi mi-e greu, incerc sa ii inteleg trauma si suferinta personala, dar, in acelasi timp, actiunea ei arata cit de mult ne pasa despre ce cred altii despre noi, in felul asta devenind victimele propriei slabiciuni si ale lipsei de identitate si individualitate.

Imi displace din ce in ce mai mult societatea asta viermanoasa, in care fetele tinere citesc reviste de moda, in loc de carti si, cind le intrebi ce vor sa devina cind vor fi mari, raspunsul lor este: actrita sau model,( nu doctorita sau profesoara, cum se raspundea odata), imi displace societatea asta corporatista si gaunoasa in care toti se vor figuri publice sau, in care, baietii tineri isi risipesc energia pe jocuri de computer, transformindu-se in niste roboti lipiti de un scaun.

Revenind la cit de mult ne pasa despre cum ne percep cei din jur, vreau sa stiu de ce, in general, omul este asa afectat de parerea "exterioara", de ce unii se sinucid sau sufera interventii chirurgicale din cauza ca au fost subiect de glume proaste sau batjocura, de ce unii nu isi traiesc viata de teama ca deh, ce o zice lumea? (care lume? cine este aceasta lume cacacioasa?) Daca cineva nu ne place, nu e sfirsitul pamintului! De fapt, gasesc plictisitor sa fii placut si iubit de toata lumea. Iar lumea! Lume, lume, lume!

De cind am blogul asta, am fost caracterizata in toate felurile clasice si traditionale: proasta, urita, curva, taranca, vaca, chiar mi s-a urat moartea, dar nu am fost vreodata intimidata. In fond, cine sint acesti oameni sa stie mai bine decit mine ce simt, cine sint, cum sint?

Pentru mine sint niste sobolani cu dintii cariati, niste mocirlosi si mlastinosi, personaje secundare si comune, care, gratuit si cu disperare isi exprima antipatia, ura sau dispretul fata de o persoana pe care o cunosc sau nu. Mi-ar placea sa spun ca, uneori, ma tem de unele animale (cum ar fi oamenii), dar am invatat demult sa ma feresc de ele ca doar am ales sa traiesc intr-o "jungla frumoasa".

Si am mai invatat ca LUMEA este formata din oameni buni si oameni de cacat! Simplu! Oamenii buni te iubesc, chiar daca ai urechile mari de elefant, iar cei de cacat, care, normal, put, te ironizeaza si te batjocoresc pina ajungi pe patul de spital! De ce e asa greu sa traim de dragul nostru si nu al altora, de ce unii traiesc doar ca sa dea bine lumii? Iar lumea! Lume, lume, lume!

joi, 19 iulie 2012

Hot summer in the City!!!

Eu iubesc toate verile, oricit de aprinse ar fi! Rid de oamenii care, pe timp de canicula, isi doresc ger, iar atunci cind pietrele scrisnesc, isi doresc soarele linga ei. Omul, un caraghios vesnic nemultumit... Vara mi se dezgheata nostalgiile, mi se dezvelesc picioarele, gindurile mi se racoresc, visele se inmultesc! Vara as cutreiera in lung si-n lat, vara as saruta iarba si pamintul cald, vara mi-as alege-o drept sora, verii i-as zimbi mereu. Cum sa nu iubesti vara, cum sa-i gonesti soarele, cum sa vrei sa-ti fie frig si sa visezi la oameni de zapada? Omul, un caraghios vesnic nemultumit...

joi, 7 iunie 2012

Pe valuri

Din cind in cind, am nevoie sa ies din mediul citadin, sa ma afund cu capul intr-un nisip cald si matasos, sa-mi furisez sfircurile goale sub soare, sa ma deconectez de civilizatie, sa ma desprind de rutina mea disciplinata. E adevarat, nu ma pling niciodata de timp liber pentru ca am destul si chiar nu vreau sa fiu ocupata ca restul oamenilor de pe planeta asta, care se pling ca nu mai au timp de nimic, fie din cauza ca au, chipurile, cariera (de cele mai multe ori doar cu niste titluri pompoase si umflate), fie ca scopul lor in viata este doar acela de a creste un copil caruia sa ii ofere ceea ce ei nu au avut, uitind ca si viata lor este la fel de importanta.

In alte cuvinte, cred ca as putea s-o frec asa la nesfirsit, sa umbresc coltul pamintului rotund si sa nu fiu ingrijorata ca vai, nu voi lasa nimic in urma mea. Doamne, dar cui i-ar pasa de pomul pe care l-as sadi sau de copilul pe care l-as face? Pentru asa ceva chiar nu am timp! Asadar, sa ne intoarcem la soare, nisipuri, ceruri libere si inseninate.

Nu mai fusesem niciodata pe un vapor mare cit Titanic, astfel ca, pentru prima oara, am plutit pe valurile Caraibe, intr-o croaziera romantica, unde, daca mai stateam mult, aveam sansa sa ma transform intr-o purcica dizgratioasa. Practic, pina vaporul ajunge pe o insula unde te lasa pe cont propriu, obosesti dormind si mincind.

Nu stiu daca cei care organizeaza astfel de croaziere au impresia ca oaspetii lor sint flaminzi si morti de foame, dar eu, una, nu am mai vazut atita mincare cit am vazut pe vaporul asta urias cit o namila frumoasa si bine facuta. Ma tem ca am descoperit placerea de a minca si ca, daca tot nu am un scop precis in viata asta, tocmai mi l-am gasit: traiesc ca sa maninc! Patetic!

Senzatia pe care o aveam era ca ma aflam intr-o cladire cu 10 etaje care plutea pe valuri albastrui si spumoase, sau intr-un oras in care desfasurai activitati gen: mergeai la plaja, la restaurant, sau la spectacole in sala de teatru.

Nu am vazut niciodata luna atit de clara si luminoasa cum s-a aratat de la balconul camerei de la etajul 8 care ne-a gazduit si pe care imi placea sa stau, uneori, de una singura...pina noaptea tirziu. Sunetul si culoarea Atlanticului in mijloc de noapte le-am gasit stranii, dindu-mi o stare de insingurare, una frumoasa: doar eu cu gindurile mele ascunse, stelele, luna si oceanul bolborosind...Nu ma mai gasisem intr-o astfel de ambianta pina atunci, de aceea pentru mine aceasta croaziera a fost o experienta inedita.

Diminetile erau o placere sa fiu salutata de d-nu' soare care isi arata lent dar tantos, crestetul rotund si auriu, in timp ce serile ne luam ramas bun, retragindu-se in culcusul lui, asta ca-n urmatoarea zi sa ne zimbim din nou in semn de buna dimineata!

Plutind in sinul oceanului zile-n sir si avind vecini doar cerul, soarele, stelele si luna, te simti cuprins de o stare de pace si calm si te intrebi daca vrei sa mai revii in sinul civilizatiei perfide si corupte. In acelasi timp, te supune la un exercitiu de gindire si ajungi sa te intrebi daca, intr-adevar, a minca, a medita, a iubi sint conditiile cheie pentru a gasi un grad de echilibru si fericire in viata asta...

Note: Cei care veti merge in croaziera, luati preventiv pastile de rau de mare. Eu, desi am fost sfatuita sa iau, nu am ascultat, spunindu-mi in sinea mea ca am infruntat furtuni mai mari si nu ma va dobori un ocean. Dar, in prima noapte pe la 3, m-a zguduit in somn o stare de rau si ameteli, pina am vomitat si asa am ajuns la cabinetul medical. Nu-mi amintesc sa-mi fi fost vreodata asa de rau fizic. Mi-am revenit dupa citeva ore dupa ce am inghitit medicamentele amarui.

Daca vreti sa vedeti fotografii personale, intrati pe albumul meu foto. Cele din Caraibe se intind cam pe 3-4 pagini. Click AICI

sâmbătă, 12 mai 2012

Viata ca o calatorie!

In aproape 15 ani de America, am trecut cu bine de atacurile teroriste, am participat la un eveniment istoric, votind primul presedinte american de culoare, am supravietuit recesiunii, nu am uitat limba romana si...unde sa mai pun ca m-am indragostit de cel mai iscusit pictor si sculptor. Asadar, viitorul arata luminos si frumos sculptat!

Se pare ca viata fiecaruia dintre noi este o calatorie. Depinde de fiecare ce destinatie alege si incotro. Eu am ales o calatorie care, din fericire, mi s-a potrivit. Fara prea multe opriri si poticneli. Iar atunci cind cineva a incercat s-o dirijeze si sa-i puna bolovani in drum, am apasat pe acceleratie si am luat-o la goana fara sa ma uit in urma. Nu am stiut dintotdeauna ca, de fapt, sint stapina mea si pot decide cu luciditate ce anume vreau din calatoria asta numita viata.

Desigur, m-am oprit in citeva statii nepriincioase, pina sa poposesc si sa aflu de cea care mi se potriveste. Daca cineva ma intreaba ce am inteles pina acum din viata asta mare, ii raspund asa: ca este doar una singura si, ca atare, trebuie traita linistit si armonios si dupa bunul tau plac si nu al altora!

Daca cineva simte sa ma contrazica, o sa avem o lunga si tulburatoare conversatie. Pe curind!

sâmbătă, 28 aprilie 2012

Zbor deasupra unui cuib de cuci


Dragii mei, am obosit sa alerg si sa zbor de una singura, asa ca am luat elicopterul sa-mi iau zborul de-adevaratelea.

Cind eram in clasa a patra, m-am inscris la Clubul Elevilor la sectiile cinefoto si aero-modele. Am fost mereu fascinata de aparate de zbor, de la elicoptere si avioane, la navete spatiale si rachete. Nu le-am inteles niciodata mecanismul de functionare, stiu doar ca au aripi si de aceea zboara.

Cu ani in urma, eram prezenta la airshow-urile din Cincinnati, (Ohio) unde stateam ore intregi cu gitul intins la avioanele supersonice care faceau piruete si acrobatii spectaculoase. Deci am avut fantezii nu numai cu artistii, ci si cu pilotii si astronautii (prefer, totusi, artistii).

 La aero-modele am construit citeva avioane din hirtie si lemn si au iesit un dezastru. Se prabuseau la sol inainte sa se inalte-n aer macar un minut. La cinefoto am invatat sa fac fotografii, sa le developez, dar imi ieseau cetoase si neclare. In cele din urma,  mi-am dat seama ca nu ma pricep sa fac nimic si ca miinile mele neindeminatice mai degraba strica si uritesc decit construiesc si infrumuseteaza asa ca...m-am oprit la a visa cu ochii deschisi...

Daca aveti timp, puteti vedea citeva  imagini  facute din elicopterul care m-a purtat lent si lin deasupra orasului meu preferat, New York.   Click  AICI  

marți, 17 aprilie 2012

Sa alergam, sa zburam!

Pe vremea cind eram copil, vedeam adesea prin oras, o femeie pe nume Magdalena. Era scunda, cracanata si rotunda ca o basica gata sa pocneasca. Cu siguranta, placerea ei de a minca era de nestapinit. Cumva, imaginea ei mi-a ramas in minte si, uneori, ma pindeste teama de a ma transforma intr-o magdalena basicoasa.

Nu mi-a placut niciodata sa fac sport. Toata viata mea am fost inactiva in aceasta privinta. La scoala, chiuleam de la orele de educatie fizica. Nu urmaresc nici un eveniment sportiv, sportul fiind pentru mine un domeniu care nu m-a atras vreodata. Iar la sala nu-mi place sa merg. O singura data in viata mea am fost si mi s-a confirmat clar ca nu am ce cauta acolo.

In plus, am impresia ca in astfel de locuri, oricit de bine intretinute sint, tot pluteste in aer un amestec de mirosuri si parfumuri tari, emanate de pielea celor care, disperati, trag de tot felul de aparate si masini ce nu le-am priceput vreodata. Si nu am rabdare sa citesc despre exercitiile de intretinere si mentinere fizica. Le gasesc atit de plictisitoare. Adorm!

Dar iata, in ultima vreme s-a produs o modificare in rutina mea. Locuind linga un parc frumos cu pista de alergare (dupa cum se vede in poza de sus), m-am angajat in aceasta activitate sportiva, de care nu ma credeam vreodata in stare, anume, alerg! Alerg ca o naluca. Uneori simt ca mi se dezlipesc picioarele de pe pamint si-mi iau zborul. Cred ca de fapt asta imi place cel mai mult in treaba asta cu alergatul, senzatia de zbor, ca prind aripi...

De curind, am descoperit si adidasii. Nu purtam asa ceva inainte, dar inca nu s-a inventat alergatul pe tocuri si astfel am inceput sa iubesc si aceasta inventie, adidasii. Mi se par uriti ca naiba, dar sint usori si moi si ma ajuta sa zbor in alergarea mea.

Si pentru ca odata cu trecerea timpului ne mai trecem si noi, oamenii, am de gind sa ramin loiala acestei noi activitati din viata mea, cea sportiva. Alerg si zbor!

E interesant si curios cum anumite lucruri si obisnuinte se schimba odata cu procesul asta al " intineririi".

Apetitul pentru dulciuri mi-a scazut considerabil ( Doamne, multumesc pentru asta, ca un pic mai era si dadeam in diabet) si cum maninc prajituri sau produse de patiserie, ma simt parca greoaie, fainoasa si buretoasa. Si nu, nu vreau sa fac parte dintre acele magdalene basicoase. Cel putin, in tara in care am ales sa traiesc, le vad peste tot. Si nu, nu vreau sa ocup in metrou doua scaune in loc de unul.

Asadar, haideti sa ne punem trupul, inima si singele in functiune, sa mincam cit mai verde, crud, proaspat si sanatos, haideti sa alergam si sa zburam!

duminică, 8 aprilie 2012

Opinii personale

Am trait in Romania pina la 23 de ani, intre care ultimii 5 ani am stat la Bucuresti, pe timpul facultatii. Pe vremea cind traiam eu in Romania, inca se vorbea limba romana. In ultimii ani, am observat cum frumoasa limba romaneasca s-a deformat si slutit. Se pare ca oamenii ei (nu toti, desigur) nu o mai iubesc, dar asta pentru ca nici o stapinesc.

Pe vremea cind traiam eu in Romania, (si va asigur ca nu sint vreo batrinoasa) foloseam cuvintele: fain si nu cool, frumoasa si nu frumy, scriam acolo si nu akolo, scriam te pup si nu te poop (care, unii stiu, inseamna cacat-rahat), ce faci si nu cf, nu stiu si nu nush, scriam ce naiba si nu wtf, scriam tu si nu u (de la you), scriam daca si nu dk, salut si nu sal.

Lista ar continua.
Exista anumite ticuri verbale, pe care, probabil, multi oameni le au. Unii se adreseaza cu puisor, mai, bai, soro, fata. Asta din urma este ticul meu verbal. (Fata, ai innebunit? sau, fata, esti bine?)

Mi-ar placea sa ma dezobisnuiesc sa il mai folosesc, dar il prefer pe asta in loc de puisor, soro sau bai, care chiar nu-mi plac, dar sint ticuri si, cumva, trebuie sa le acceptam, mai ales in cercul celor apropiati.
De regula, cind ma adresez cu fata, o fac cu cei din cercul meu personal, care ma cunosc si care stiu cum suna odata iesit din gura mea.(pentru ca sint si unii care ma stiu doar din mediul virtual si care cred ca, odata intrind pe blogul asta si citind citeva lucruri despre mine, au impresia ca ma cunosc si emit tot felul de pareri, pe care nici nu ma sinchisesc sa le combat).

Fiecare are dreptul la o parere, chiar si buruienile umane, iar eu nu ma justific fata de niste tufisuri rapanoase. Ma rog, sint si unii care m-au cunoscut personal, la un moment dat in viata lor, intr-un anumit context sau imprejurare si considera ca atitudinea si manifestarile mele de atunci sint cele care ma definesc pentru totdeauna. Nici cu acestia nu ma obosesc sa ma contrazic pentru ca e parerea si problema lor.

Dupa cum vedeti, am amestecat aici citeva idei sumare despre limba romana si oamenii ei cu ticuri si, admit, m-am abtinut destul de mult sa nu spun chiar tot si asta pentru ca nu vreau sa se declanseze vreo rascoala. (mi s-a mai intimplat).

Asa ca sa revenim la lucruri mai superficiale si sa va spun ca la New York este primavara cu un soare care ride cu gura pina la urechi, zambilele si lalelele sint parfumate ca-n copilarie, iar eu sint asa ocupata cu dragostea si arta ca nu mai am timp de nimic. Daca nu ma credeti, puteti accesa albumul meu foto de sus, din stinga voastra, sa vedeti ce se mai intimpla pe strada mea. E adevarat, mai nimic si totusi...asta s-o credeti voi hi hi hi

PS: Nu am pus ghilimele acolo unde ar fi trebuit, din comoditate. Va imbratisez!

vineri, 9 martie 2012

Toata primavara este a mea!

Dragostea trebuie traita si celebrata in fiecare anotimp, dar mai cu seama primavara! De mai bine de un an incoace, la New York este numai primavara, asta fiind un motiv pentru care ma simt zburdalnica. A nu se-ntelege ca zburd din floare-n floare. Nu! Doar intr-o floare!
Eu insami as vrea sa fiu o floare de cimp, un susur de izvor, sau...o floare mov.

Dar sa coborim de pe lala land si sa pasim pe cotidianul new yorkez. Am avut onoarea si privilegiul sa merg la unul dintre cele mai importante evenimente culturale, care au loc anual in NYC. Este vorba despre "The Armory Show". Aici se aduna laolalta artisti contemporani talentati din numeroase tari, ale caror creatii te pot uimi, sau...nu.

Ma gindeam! Daca as fi artista, cu siguranta, mi-ar placea sa fiu pictorita sau sculptorita. Mi-as picta viata dupa bunul plac, in cele mai vibrante culori si-n cele mai intinse gradini si as sculpta-o in cele mai fine si exacte forme. Dar chiar si fara veleitatile artistice, sint stapina propriei vieti si, ca atare, o modelez si slefuiesc dupa cum simt. Si simt puternic!

Tu, cel care citesti rindurile astea, daca ai fi artist, ce ai vrea sa fii? compozitor sa-ti compui viata in cele mai inalte note, poet sa-ti faci viata un vers neintrerupt, sau cintaret sa-ti cinti viata si romantza dupa propriul ritm?

***Daca vreti sa vedeti citeva fotografii de la manifestarea artistica despre care va spuneam, intrati pe albumul meu foto, adica AICI

miercuri, 22 februarie 2012

Vreau sa stiu...

Vreau sa stiu ce faceati inainte de facebook, blogspot sau youtube. Vreau sa stiu cum va petreceati timpul si zilele inainte ca aceste inventii sa dea buzna in vietile voastre. Cind cineva imi spune ca nu are cont pe facebook, exclam: "in sfirsit, cineva care nu este pe facebook, felicitari!"

Daca s-ar desfiinta acest Internet, oare cum s-ar derula viata noastra? Eu l-am descoperit in 1999 si refuz sa cred ca pina atunci nu am avut o viata, ba dimpotriva. Si totusi, acum, daca apare o defectiune la cablu si vai, nu mai am internet, parca sint invalida, nici nu stiu ce sa fac cu mine pentru citeva momente, dupa care mi se lumineaza mintea si imi zic ca nu m-am nascut cu degetele pe tastatura si ca viata este plina si fara conectie virtuala. ( dar sa faca bine cei de la cablu sa rezolve cit mai rapid problema si sa-mi puna la loc Internetul, bine?)

Cu toate astea, refuz sa am internet pe telefon, deci gradul de dependenta nu este mare. Dar cum intru in casa, primul lucru pe care il fac, este sa apas pe-un buton, ati ghicit, pe cel de la laptop.

Si totusi, ce frumos era pe vremea adolescentei mele: ne bateam la usa si nu pe messenger, ne scriam biletele si scrisori si nu email-uri si mesaje private, ne sunam la telefon si nu ne textuiam, viata era mai misterioasa si discreta si nu asa expusa si dezvaluita.

Dragii mei, prin urmare, m-am hotarit sa va parasesc! Cei care ma antipatizeaza, n-au decit sa celebreze ca au scapat de persoana mea virtuala si ca blogul asta a expirat, in sfirsit, iar cei care ma indragesc, n-au decit sa-mi duca dorul...

Asta este ultimul articol pe care il scriu si, inainte sa imi iau ramas bun de la voi, vreau sa va multumesc cu drag ca mi-ati tinut de urit, ca mi-ati frunzarit gindurile si imaginile (chiar daca pe multi dintre voi nici nu va cunosc personal) si ca nu m-ati lasat sa bat cimpii de una singura. Va sarut cu drag si cu siguranta si eu va voi duce dorul, muahh! Adio, Good-bye.

duminică, 12 februarie 2012

Voila!

Am inceput lucrul la sculptura personala in Iulie, intr-o zi dogorita, cu un soare galben, rotund si... hotarit ca mine. Eram magulita si plina de avint, luindu-mi foarte in serios rolul de muza. Dupa citeva sesiuni de lucru intens, in care am fost supusa si cooperativa, am plecat la Paris intr-o vacanta romantica.

Dupa ce am revenit acasa, fara o explicatie clara, munca la sculptura a stagnat. Imi iesisem din ritm si cu greu mi-am reluat atributiile de muza. Ba mai grav, incepusem sa dau eu indicatii sculptorului: "dragul meu, azi sa-mi lucrezi (la) gura, lasam nasul pe miine! " Replica lui ferma venea imediat:"lucram la ce cred eu, tu stai cum iti spun, nu te mai foi atita, uita-te-n sus acum".

Cum sa zic, amindoi fiind Capricorni, se instalase intre noi un soi de tensiune capricorniana, unul mai conducator si mai autoritar ca altul. Iar eu nu prea sint genul de om care sa stea acolo unde-l pui, ori cind e vorba de pozat pentru un portret, asta este cerinta principala. Prin urmare...greu mi-a fost!

Mi-a declarat ca sint cel mai rau model. Si pe buna dreptate! De la 2 ore cit tinea initial o sesiune de lucru, ajunsesem la una jumate, apoi la o ora, apoi la jumatate de ora: ba ma apuca foamea, ba cascam, ba ma scarpinam, ba vorbeam, pina cind, intr-o zi, am adormit. Si astfel, artistul mi-a zis asa: "Draga mea, cel mai bine pozezi cind dormi. Ramii asa adormita".

Grea arta asta, dom'le. Dupa ce crezusem ca sculptura mea draga e aproape finalizata, uitindu-ne cu atentie la ea, descopeream o eroare: urechile erau pozitionate gresit. (nu-i de mirare, la cit ma foisem si miscasem). Asa ca, iar a trebuit sa-mi fie sapate, scormonite si din nou modelate, de data asta in planul corect. Dar, fara vreo indoiala, tot procesul creativ mi-a placut de la inceput pina la sfirsit. Cei care ma cunosc in carne si oase, isi vor da seama mai bine de asemanari, decit cei care ma stiu doar din fotografiile virtuale.

Deocamdata este straniu cind ma trezesc dimineata si-ntr-un colt din casa dau nas in nas cu mine, in chip de ipsos, ce ascunde multe trairi acumulate, mai ales, in ultimile luni. Iubesc arta sub toate formele ei, iar in momentul asta ma simt plina de vitalitate...

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

Azi ninge peste mine...

De ce oamenii singuratici sau insingurati sint considerati ciudati, eventual, nebuni? De cite ori am avut o altercatie, sau o cearta verbala cu cineva care ma cunostea de mult timp, dojana comuna care mi se facea, suna asa: esti o singuratica, o ciudata! Spre disperarea interlocutorului enervat, zimbeam! Imi placea reprosul lui. Nu am vazut niciodata nimic grav in a ma simti linistita in lumea mea in care putini oameni intra... pentru ca asa vreau eu, asa aleg. Deseori, cind sint caracterizata de cineva care m-a cunoscut efemer, intr-o anumita imprejurare, poti auzi: "Ina este o fata interesanta, dar... un pic ciudata!" Automat se ataseaza apelativul: -ciudata-. Zimbesc din nou! Chiar asa m-am nascut (si nu este vina mea), un pic ciudata si, din fericire, nu numai ca-mi accept conditia, dar o si imbratisez!

Eu, mai degraba, nu-i inteleg (fara sa-i judec) pe acei fluturi sociali, pe acei oameni care nu pot trai decit inconjurati in PERMANENTA de altii, nu inteleg oamenii care nu pot dormi singuri o noapte, pentru ca le e teama de intuneric si singuratate... Vai ce tragedie, ce boala grea! "Cu siguranta" se poate muri din asta (nu-mi amintesc sa fi auzit de cineva care a murit de insingurare-singuratate). Si uite asa am ajuns la concluzia ca, de fapt, specia umana este frumoasa si curioasa in varietatea si individualitatea ei. Daca am fi cu totii identici, am muri de anosteala si banalitate, nu-i asa?

sâmbătă, 7 ianuarie 2012

Ianuarie

M-am nascut intr-o noapte de ianuarie! Unele ianuarii au fost zbuciumate, geroase. Altele, luminoase si calde. Ca cea de acum! S-ar putea sa devina una dintre lunile mele preferate, chiar daca in fiecare ianuarie mai cresc cu un an. Se pare ca e adevarat ce mi se-ntimpla, anume, "infloresc" si-mi pare rau! Dar in urma acestei descoperiri, parca traiesc si mai din plin zilele care duc la saptamini, saptaminile care duc la luni, lunile care duc la ani. Tot ce vreau este sa fiu sanatoasa tun ca pina acum, sa cochetez cu viata care parca a innebunit de se duce ca un val-virtej. Duca-se!

Fara vreo ezitare o sa ma napustesc in virtejul ei, sa-i simt forta si strinsoarea. Un lucru bun atunci cind "infloresti" este ca nebuloasele si angoasele se mai diminueaza, indiferenta fata de oamenii marunti si goi creste, nu te mai afecteaza asa grav putoarea anumitor caractere din jur, nostalgiile se controleaza mai usor, fostii se transforma in niste pitici transparenti, accepti fara confruntare ca unii prieteni vechi nu au fost si adevarati, afli ca dragostea matura este cea mai frumoasa, iar sexul deplin si hranitor. Ianuarie, luna in care m-am nascut...