sâmbătă, 29 august 2015

Sase luni cu frunze


Cu ani in urma, ma palise din senin, regimul vegetarian. Chiar nu stiu ce ma apucase, cine-mi bagase in cap treaba asta "sofisticata" de vegan-vegetarian,  dar bine nu mi-era. Imi plictiseam si enervam o prietena carnivora careia incercam sa-i povestesc ce vegetariana m-am facut, in timp ce salivam cind o vedeam mestecind ba o bucata de piept carnos, ba o pulpa bine rumenita. Toate astea, in timp ce eu molfaiam spanac si toate legumele din lume. Prietena cu pricina isi rotea ochii  cind imi asculta aventura cu frunze verzi, patlagele, nuci si alune.

 Am rezistat sase luni fara carne, luni in care, sincer, am suferit. Si nu numai ca visam gaini si vaci, dar ma si ingrasasem, iar dupa fiecare masa, mi-era foame. Nu aveam rabdare sa urmez diete, retete si timpenii din acest ciclu, sau sa inlocuiesc cu grija proteinele din carne. Si pe acea vreme nici nu faceam sport. Am mincat ca o lesinata numai salate, brinzeturi si verdeturi, pina nu am mai suportat fizic si psihic. Ce tortura!

Intr-o zi, am simtit  cum ma ia o ameteala serioasa si ciudata, iar in fata ochilor mi s-a infatisat o pajiste vesela cu oi, capre, gaini,  vaci grase si frumoase, dupa care imi imaginam ca alerg, sa le prind si sa le-nghit. A fost ultima mea zi de vegetariana. M-am dus fulgerator la primul restaurant si mi-am comandat cea mai mare gaina la gratar. Fara salata!  Dupa sase luni de "foamete", atit eu cit si stomacul meu  ne-am regasit  linistea si satisfactia.

Nu e treaba mea cum se descurca si se bucura unii cu regimul lor vegan si nici nu ma intereseaza sa aflu, dar stiu sigur ca pentru mine nu functioneaza si, astfel, am dat ascultare organismului meu care cere, pofteste, cind o gaina zvelta, cind un vitel ochios, cind o vaca urecheata. Desigur, nu servesc  zilnic, intrucit nu sint chiar o mare mincacioasa dar, de 2 ori pe saptamina imi iau proteinele din acest ingredient numit carne.
PS: Va atentionez (deoarece stiu foarte bine cum se poate divaga) ca nu vreau comentarii la tema asta. Nu le suport-agreez de nici un fel, nu am rabdare sa citesc lectii-informatii, predici si sfaturi culinare. Mi-au ajuns!  Am simtit doar nevoia sa povestesc pe scurt despre peripetia mea cu vegetarianismul din cauza caruia incepusem sa am vedenii.  Hai, pofta buna si sa vina mai repede burgerul ala din bivol. Yepaaa! Feeling good@ Bareburger (Bareburger is a New York City franchise that sells organic burgers).                                                         

Ce destin!


Astazi am cunoscut o familie de surdo-muti, alcatuita din trei copii cu virste cuprinse intre 4 si 12 ani. Copiii vorbeau normal, clar, dar au invatat limbajul semnelor pentru a comunica cu cei doi oameni care i-au adus pe lume, oameni care s-au nascut fara sa auda zgomotul vietii, fara sa-si cunoasca timbrul vocii, sau intensitatea ei si care respirau si imprastiau in jur, un soi de dragoste ce iti aducea speranta. Chiar si mezinul cel voinic al familiei fara glas, schita stingaci anumite miscari ale degetelor marunte si abia crescute, in limba muta, pentru a  transmite parintilor care nu-l auzeau, micile lui mesaje, dorinte, capricii.

Ce copii cuviinciosi, veseli, cu o vorbire limpede si deslusita! Desi cu o atitudine usor matura si responsabila pentru virsta lor, erau poznasi, cu pofta de joaca, ca orice copil. In aceasta familie atipica, toti membrii ei erau afectuosi, se imbratisau, isi zimbeau ca si cum, nimic pe lumea asta nu i-ar tulbura. Vorbeau o limba mladioasa, inteleasa doar de ei si asta le era de ajuns. Îi priveam ca pe un spectacol despre bucurie, despre o viata impacata, un spectacol ce nu mai cunoscusem pina atunci, rostind in soapta: ce destin!