sâmbătă, 28 aprilie 2012

Zbor deasupra unui cuib de cuci


Dragii mei, am obosit sa alerg si sa zbor de una singura, asa ca am luat elicopterul sa-mi iau zborul de-adevaratelea.

Cind eram in clasa a patra, m-am inscris la Clubul Elevilor la sectiile cinefoto si aero-modele. Am fost mereu fascinata de aparate de zbor, de la elicoptere si avioane, la navete spatiale si rachete. Nu le-am inteles niciodata mecanismul de functionare, stiu doar ca au aripi si de aceea zboara.

Cu ani in urma, eram prezenta la airshow-urile din Cincinnati, (Ohio) unde stateam ore intregi cu gitul intins la avioanele supersonice care faceau piruete si acrobatii spectaculoase. Deci am avut fantezii nu numai cu artistii, ci si cu pilotii si astronautii (prefer, totusi, artistii).

 La aero-modele am construit citeva avioane din hirtie si lemn si au iesit un dezastru. Se prabuseau la sol inainte sa se inalte-n aer macar un minut. La cinefoto am invatat sa fac fotografii, sa le developez, dar imi ieseau cetoase si neclare. In cele din urma,  mi-am dat seama ca nu ma pricep sa fac nimic si ca miinile mele neindeminatice mai degraba strica si uritesc decit construiesc si infrumuseteaza asa ca...m-am oprit la a visa cu ochii deschisi...

Daca aveti timp, puteti vedea citeva  imagini  facute din elicopterul care m-a purtat lent si lin deasupra orasului meu preferat, New York.   Click  AICI  

marți, 17 aprilie 2012

Sa alergam, sa zburam!

Pe vremea cind eram copil, vedeam adesea prin oras, o femeie pe nume Magdalena. Era scunda, cracanata si rotunda ca o basica gata sa pocneasca. Cu siguranta, placerea ei de a minca era de nestapinit. Cumva, imaginea ei mi-a ramas in minte si, uneori, ma pindeste teama de a ma transforma intr-o magdalena basicoasa.

Nu mi-a placut niciodata sa fac sport. Toata viata mea am fost inactiva in aceasta privinta. La scoala, chiuleam de la orele de educatie fizica. Nu urmaresc nici un eveniment sportiv, sportul fiind pentru mine un domeniu care nu m-a atras vreodata. Iar la sala nu-mi place sa merg. O singura data in viata mea am fost si mi s-a confirmat clar ca nu am ce cauta acolo.

In plus, am impresia ca in astfel de locuri, oricit de bine intretinute sint, tot pluteste in aer un amestec de mirosuri si parfumuri tari, emanate de pielea celor care, disperati, trag de tot felul de aparate si masini ce nu le-am priceput vreodata. Si nu am rabdare sa citesc despre exercitiile de intretinere si mentinere fizica. Le gasesc atit de plictisitoare. Adorm!

Dar iata, in ultima vreme s-a produs o modificare in rutina mea. Locuind linga un parc frumos cu pista de alergare (dupa cum se vede in poza de sus), m-am angajat in aceasta activitate sportiva, de care nu ma credeam vreodata in stare, anume, alerg! Alerg ca o naluca. Uneori simt ca mi se dezlipesc picioarele de pe pamint si-mi iau zborul. Cred ca de fapt asta imi place cel mai mult in treaba asta cu alergatul, senzatia de zbor, ca prind aripi...

De curind, am descoperit si adidasii. Nu purtam asa ceva inainte, dar inca nu s-a inventat alergatul pe tocuri si astfel am inceput sa iubesc si aceasta inventie, adidasii. Mi se par uriti ca naiba, dar sint usori si moi si ma ajuta sa zbor in alergarea mea.

Si pentru ca odata cu trecerea timpului ne mai trecem si noi, oamenii, am de gind sa ramin loiala acestei noi activitati din viata mea, cea sportiva. Alerg si zbor!

E interesant si curios cum anumite lucruri si obisnuinte se schimba odata cu procesul asta al " intineririi".

Apetitul pentru dulciuri mi-a scazut considerabil ( Doamne, multumesc pentru asta, ca un pic mai era si dadeam in diabet) si cum maninc prajituri sau produse de patiserie, ma simt parca greoaie, fainoasa si buretoasa. Si nu, nu vreau sa fac parte dintre acele magdalene basicoase. Cel putin, in tara in care am ales sa traiesc, le vad peste tot. Si nu, nu vreau sa ocup in metrou doua scaune in loc de unul.

Asadar, haideti sa ne punem trupul, inima si singele in functiune, sa mincam cit mai verde, crud, proaspat si sanatos, haideti sa alergam si sa zburam!

duminică, 8 aprilie 2012

Opinii personale

Am trait in Romania pina la 23 de ani, intre care ultimii 5 ani am stat la Bucuresti, pe timpul facultatii. Pe vremea cind traiam eu in Romania, inca se vorbea limba romana. In ultimii ani, am observat cum frumoasa limba romaneasca s-a deformat si slutit. Se pare ca oamenii ei (nu toti, desigur) nu o mai iubesc, dar asta pentru ca nici o stapinesc.

Pe vremea cind traiam eu in Romania, (si va asigur ca nu sint vreo batrinoasa) foloseam cuvintele: fain si nu cool, frumoasa si nu frumy, scriam acolo si nu akolo, scriam te pup si nu te poop (care, unii stiu, inseamna cacat-rahat), ce faci si nu cf, nu stiu si nu nush, scriam ce naiba si nu wtf, scriam tu si nu u (de la you), scriam daca si nu dk, salut si nu sal.

Lista ar continua.
Exista anumite ticuri verbale, pe care, probabil, multi oameni le au. Unii se adreseaza cu puisor, mai, bai, soro, fata. Asta din urma este ticul meu verbal. (Fata, ai innebunit? sau, fata, esti bine?)

Mi-ar placea sa ma dezobisnuiesc sa il mai folosesc, dar il prefer pe asta in loc de puisor, soro sau bai, care chiar nu-mi plac, dar sint ticuri si, cumva, trebuie sa le acceptam, mai ales in cercul celor apropiati.
De regula, cind ma adresez cu fata, o fac cu cei din cercul meu personal, care ma cunosc si care stiu cum suna odata iesit din gura mea.(pentru ca sint si unii care ma stiu doar din mediul virtual si care cred ca, odata intrind pe blogul asta si citind citeva lucruri despre mine, au impresia ca ma cunosc si emit tot felul de pareri, pe care nici nu ma sinchisesc sa le combat).

Fiecare are dreptul la o parere, chiar si buruienile umane, iar eu nu ma justific fata de niste tufisuri rapanoase. Ma rog, sint si unii care m-au cunoscut personal, la un moment dat in viata lor, intr-un anumit context sau imprejurare si considera ca atitudinea si manifestarile mele de atunci sint cele care ma definesc pentru totdeauna. Nici cu acestia nu ma obosesc sa ma contrazic pentru ca e parerea si problema lor.

Dupa cum vedeti, am amestecat aici citeva idei sumare despre limba romana si oamenii ei cu ticuri si, admit, m-am abtinut destul de mult sa nu spun chiar tot si asta pentru ca nu vreau sa se declanseze vreo rascoala. (mi s-a mai intimplat).

Asa ca sa revenim la lucruri mai superficiale si sa va spun ca la New York este primavara cu un soare care ride cu gura pina la urechi, zambilele si lalelele sint parfumate ca-n copilarie, iar eu sint asa ocupata cu dragostea si arta ca nu mai am timp de nimic. Daca nu ma credeti, puteti accesa albumul meu foto de sus, din stinga voastra, sa vedeti ce se mai intimpla pe strada mea. E adevarat, mai nimic si totusi...asta s-o credeti voi hi hi hi

PS: Nu am pus ghilimele acolo unde ar fi trebuit, din comoditate. Va imbratisez!