vineri, 17 iulie 2015

Dupa 17 ani


Ieri am petrecut toata ziua cu cei doi oameni pe care i-am cunoscut prima oara cind am sosit in New York, acum 17 ani. De 30 de ani,  nu au mai fost in Romania, dar au luat si au pastrat cu ei, aromele si deprinderile de acolo, care, combinate cu cele de aici, le fac viata armonioasa.

Mi-au dat mereu sfaturi prielnice, m-au povatuit de bine si m-au incurajat atunci cind eram un pic mai tinara si, in ordinea fireasca a lucrurilor, mai ratacita. Simt un fel de splendoare sufleteasca cind merg la ei si nu ne saturam niciodata de povestile si glumele noastre repetate de fiecare data cind ne vedem. Din gradina lor, am cules mure, zmeura, mere, pomisoara, corcoduse, rosii, castraveti. Cu multi ani in urma, tatal Ioanei (pe care l-am cunoscut, fiindu-mi un fel de bunic,  un bunic asa simpatic si plin de veselie)  a adus din Romania un copacel intr-o valiza, si, desi a ajuns cu el scofilcit si ramolit, l-au plantat in mijlocul curtii. Dupa ceva timp, a crescut un corcodus gustos si zemos. Leusteanul din gradina lor, miroase pina la Freedom Tower si inapoi.

Nebunul


Cu ani in urma, am intilnit un nebun. Locuia la o familie de greci, unde mergeam in vizita din cind in cind. Era generos, comic, politicos, iar trasatura defecta a mintii lui, se misca intr-o forma latenta. Asa nebun cum era, functiona bine intr-o realitate comuna cu a celor din jur, muncea mult, traia independent si platea bani grei unui avocat, sa-l ajute sa-si faca actele, pentru a trai legal in tara in care fugise pe furis, pe o poarta din Mexic. Visul lui a esuat. Dupa opt ani, a fost deportat in patria natala. Cind ne-am luat ramas bun, (inainte sa fie descoperit de autoritati) mi-a declarat in soapta, la ureche, ca ar vrea sa-mi taie capul, sa-l ia cu el, sa-l tina intr-o vitrina...

marți, 14 iulie 2015

chicken, kitchen, deck, dick


Din cind in cind, interactionez cu o frantuzoaica, stabilita in NYC de vreo 20 ani. Vorbeste o engleza articulata, cu accentul de rigoare, pe care il gasesc simpatic. Ajunge rar in tara in care s-a nascut, spunind ca tara ei este America. Pentru asta o simpatizez si mai mult, intrucit, gasesc firesc sa consideri locul in tare traiesti de atitia ani, ca fiind teritoriul tau.
Azi ne aminteam de primele noastre momente in Big America. I-am spus ca in primele mele luni in NY, incurcam Tuesday cu Thursday, si chicken cu kitchen. De asemenea, descoperisem un loc sa maninc, pe nume Kitchenette, dar mereu ii ziceam Chickenette. Nu le nimeream nicicum: era cind gaina, cind bucatarie, mereu pe dos. La naiba cu ele!
Mi-a zis ca ea a fost okay cu astea doua cuvinte, dar incurca deseori deck cu dick. Ca atare, si-a invitat un prieten american, cunoscut de o luna (potential iubit, caruia voia sa-i faca o mica surpriza, el fiind din Boston), sa vada panorama spectaculoasa a orasului, de pe observatory dick a lui Empire State Building. Cit de romantic trebuie sa fi fost! Hai, traiasca Franta si francezii ei!

vineri, 10 iulie 2015

O zi obisnuita


Mereu mi-a placut sa-mi petrec verile in New York! Zilele sint mai lungi si, in felul asta, ma pot bucura mai pe-ndelete de verva lui. Chiar daca este galagios, cum il spurca gurile rele, nu-mi pasa ca, la un moment dat, voi asurzi. Astazi am strabatut o dupa-amiaza agreabila si obisnuita de vara. Fiindu-mi foarte foame, in drum spre casa, am intrat intr-un local francez, sa-mi comand cea mai mare farfurie cu mincare.
Ambianta era placuta si primitoare, desi modul in care erau asezate mesele, nu era pe placul meu: erau prea aproape unele de altele, auzind cu usurinta discutiile care se purtau la masa alaturata.

Am nimerit intre doi barbati si doua femei. In timp ce molfaiam, prefacindu-ma ca imi vad de farfuria mea, cu urechea stinga trageam la  dialogul dintre cei doi barbati, iar cu urechea dreapta receptionam convorbirea celor doua Cosinzene new yorkine. Cu gura plina, le pindeam dialogul personal, in timp ce inghiteam cu placere, bucatile de mincare, puternic mestecate. Mi-era bine!

Barbatii discutau pasionati despre bani, investitii, viitorul bancilor, cariera in domeniul financiar, femeile erau pornite pe subiectul nemuritor: amor, legaturi lirice, viclenie. Una dintre ele parea ca a fost abandonata de aproapele ei, astfel ca, partenera de dialog o incuraja, vizibil detasata: "stiu ca e greu ca naiba, draga mea, dar nimeni nu va muri din asta. Vei vedea! Rabdare si lucrurile se vor clarifica".  In timp ce lingeam farfuria, suparata ca s-a golit, gindeam: Ce cliché si la pizda asta! Ce indemn banalizat!

Desigur, nici macar cele mai de baza ingrediente, banii, amorul, puterea,  nu garanteaza tihna sau implinirea suprema...Dar citi invatati in de-ale existentei umane, nu si-au obosit gurile si mintile saltarete, incercind sa explice fericirea si calea catre ea...

M-am ridicat satula de la masa si,  plictisita de povestile celor patru straini, mi-am strecurat fundul printre mese sa-mi fac loc sa ies din localul francez care m-a hranit. Indata ajunsa sub soarele generos, m-am pornit voioasa, printre zgîrie-nori, pe cararea care sa ma duca acasa. Miine va incepe o alta zi, cu aceeasi poveste, undeva, cindva, in viata cuiva...