duminică, 20 martie 2011

Etape

De-a lungul timpului, am trecut prin citeva etape personale care au dat culoare existentei mele, culoare mai mult sau mai putin placuta.

A fost o lunga perioada in viata mea cind unii alergau dupa mine, iar eu...dupa altii. Imi place sa numesc etapa asta asa: perioada mea de glorie, sau perioada alba. Eram preocupata de fericirea individuala, nu-mi pasa daca raneam oameni care-mi purtau de grija, nu stiam decit sa iau, fara sa dau. Mi se urcase la cap ca sint-toate femeile- si ca m-am nascut o rasfatata in d-ale dragostei. Cu cit eram mai iubita si dorita, cu atit loveam mai mult. Nu intru in detalii, dar vreau sa spun ca ma aflam in acea parte din viata in care ma cautam si nu ma gaseam, nu ma interesa dragostea, pentru ca mereu o primeam fara efort si, ca atare, ma saturasem de ea. Imi doream solitudinea, undeva intr-un colt din lumea asta mare. Sa fiu doar eu cu mine...Era evident, aveam o problema.

Apoi a urmat o lunga perioada in viata mea cind eu alergam dupa unii si...nimeni dupa mine. Gasisem solitudinea visata (izolarea, daca vreti)! Imi displace, dar numesc etapa asta: perioada mea de cacat, sau perioada neagra. Imi gasisem coltul in lumea asta mare, dar, emotional vorbind, era un fel de n-ar mai fi fost. Aveam sa cunosc prima mea dezamagire in amor, desi infatuarea care ma caracteriza, imi dadea convingerea ca nu mi se va intimpla vreodata.

Asadar, cunosteam chinurile inimii si dezamagirea, la o virsta la care cei mai multi sint deja casatoriti si au copii. Eu, intirziata, eram abia la prima dragoste si prima dezamagire. Vulnerabilitatea ce pusese stapinire pe mine, ma mutilase. Prima mea dragoste avea nume de imparat: Claudiu! Stateam atirnata de...imparatia lui si nu stiam decit sa il iubesc si sa mi-l inchipui peste tot. In orice barbat, imi aparea EL. Ma transformasem intr-o obsedata, intr-o rima lucioasa care se tiriia mereu catre aceeasi directie: a lui! Agonia mi-era accentuata de indiferenta, de respingerea ce mi le servea fara rezerve. In momentele de luciditate, tot ce voiam era sa-mi revin la propria identitate, sa aduc inapoi perioada mea de glorie, sa-i vin de hac imparatului si sa-l bag in pizda ma-sii cu imparatia lui cu tot. (ceea ce s-a si intimplat, dar asta e o alta poveste).

Desi, la momentul respectiv, aveam sa mor de suparare, acum stiu ca am avut nevoie de etapa mea existentiala de cacat, mi-a prins bine, m-a ajutat sa cresc, sa fiu matura, sa nu ma mai joc in dragoste si cu viata altora. Am aflat ce ticalosi misuna prin lume, ce crunt doare cind unuia ii pasa prea mult, in timp ce pe celalalt il doare fix in acel loc rotund si intim: cur! Pe scurt, invatatura ce am tras-o de aici este asta: ce tie nu-ti place, altuia nu-i face sau...totul se plateste!

Acum am intrat intr-o noua etapa. Imi place sa o numesc perioada roz sau perioada PUF. Este caracterizata de sincronizare: se alearga reciproc, in aceeasi directie. Sa zicem ca eu sint o caprioara, careia ii place sa rumege iarba din aceeasi poiana cu a unui cerb care are niste coarne frumoase si tari. La rindul lui, cerbul se bucura de compania caprioarei, se dezmiarda reciproc in coarne si-si declara armonie fara...agonie. Amindoi alearga unul catre celalalt...

Si acum, dupa ce v-ati distrat pe blog la mine, voi, dragii mei, in ce etapa va aflati in momentul asta si ce culoare are? Sint curioasa, sincer! Va sarut cu drag, din coltul meu din lume, despre care va povesteam: New York! Pe curind! Ina

PS: O sa merg la un festival indian si o sa revin cu niste poze la acest post, intr-un later edit. Deocamdata, apasati AICI pentru primele fotografii din primavara asta mult asteptata.

LATER EDIT: Ce veselie la festivalul indian, sau festivalul culorilor! Imaginea din cele 2 filmulete (scurte) se cam misca pentru ca ma bitiiam pe acordurile muzicale. Imi venea sa ma urc si eu pe scena sa dansez cu indiencele gratioase care se smuceau din trupurile mladioase.(pe femeile indience, eu le gasesc calde, senzuale si expresive). Mi-am amintit de copilaria comunista, cind, la cinematograful din orasul natal, se rulau numai filme indiene, fiind fascinata de dansul lor unic, muzica si costumele stralucitoare si elaborate. Si acum iubesc ritualul dansului indian! In general, e frumos sa fii receptiv si deschis la culturi si traditii diferite, dar mai ales daca traiesti in New York, caruia i se mai spune si- a cultural melting pot-. Bine, intrati AICI, AICI si AICI (in poza am pudra colorata pe frunte, ca sa celebrez culorile festivalului indian). Va imbratisez!

miercuri, 2 martie 2011

Unde-i bine, e de mine!


Seara buna! D-ra primavara este iubita mea! Deja ii simt mireasma de zambile si ii aud zumzetul de albine batind in geam (mereu ma amuza cind un om incearca sa construiasca o metafora).

Spuneam ca voi povesti pe scurt despre cum am aterizat eu pe aceasta blogosfera romaneasca. Ei bine, prima oara cind am auzit eu termenul asta-blog- a fost in 2006, cind o prietena mi-a zis ca isi face blog. Am intrebat-0 asa: ce naiba mai este si chestia asta? Mi-a explicat cum a stiut ea mai bine, iar eu o intrebam: deci pot sa scriu despre ce-mi trece prin cap? pot pune si poze? si cine ma vede? sau cine afla de blogul asta ca eu tot nu ma pricep sa-nteleg.

In fine, aflind ca pot pune poze personale, atita mi-a trebuit. Pe vremea aceea, in loc sa fac ceva util si constructiv, tinjeam dupa o iubire apusa si lesinata si deci cum ziceam, aflind ca pot atasa poze, mi-am zis in sinea mea: aha, imi fac si eu blog, dar cu un scop precis: sa ma vada fostul iubit si sa cinte refrenul meu preferat: -ma uit ca fraieru-n trecut si-mi dau seama ce-am pierdut- hi hi hi

In primele posturi puneam numai poze si ma comentam singura pina m-am prins ca altii ar trebui sa comenteze. Dupa foarte scurt timp, deja uitasem parola. Mai bine de un an a fost inactiv. L-am dat uitarii. Apoi, din senin, mi-am amintit ca am un blog si de atunci i-am fost fidela (ma rog, il neglijez doar).

Si oh, dupa ce oamenii dadeau de blogul asta si ma puneau in lista numita blogroll, ce ma mai minunam. Mi se parea asa o grozavie sa-mi vad numele pe pagina unor oameni. Ca sa nu mai zic ce scofala mare era cind primeam comentarii, mai ales ca aveam rolul de a le publica. In capul meu, eu eram sefa unui business asa de important cu numele blog.

Si asa intram eu in, ceea ce oamenii numesc, blogosfera romaneasca. Cam asta ar fi istoria acestui blog personal. Dar tot nu am un raspuns clar de ce el inca exista. Fostu' gagic a murit demult pentru mine, deci mi se rupe ca ma vede sau nu, bani nu fac din el, informatii utile nu furnizez, literatura nu fac, asa ca, singurul raspuns plauzibil ar fi asta: vad in el o usoara forma de distractie, de exhibitionism si narcisism, un instrument de comunicare cu oameni pe care ii stiu sau nu, dar fara sa joace un rol decisiv sau important in viata mea (ar fi culmea). Mi-ar fi placut sa scriu mai multe lucruri despre orasul asta pe care-l iubesc si de care nu ma satur, ati ghicit, e vorba de New York, insa cumva mi-a scapat, nu m-am concentrat pe aceasta latura, si in plus, sint altii care o fac, unde sa mai am si eu loc sa il ridic in slavi, nu?

Eu nu sint activa ca multi altii care au domiciliu pe blog, insa bine ca nu mai uit parola. Si desigur, ma bucur cind oamenii sint prietenosi si imi scriu comentarii, chiar daca pe cei mai multi nu ii cunosc. Chiar asa, voi cine sinteti dragii mei straini si cum ati ajuns pe adresa asta: www.inabixade.blogspot.com? Ia dati-va mastile jos si dati noroc cu mine sa facem cunostinta. Nu credeti ca e timpul? Eu zic ca da.

Si ca veni vorba de New York, iata ca avem si noi telecabina aici, nu numai voi acolo la Poiana Brasov. Cei care locuiesc pe Roosevelt Island, fac neveta in oras, cu telecabina. Bine, cam atit pe azi. Va sarut, noapte buna!