De ce oamenii singuratici sau insingurati sint considerati ciudati, eventual, nebuni? De cite ori am avut o altercatie, sau o cearta verbala cu cineva care ma cunostea de mult timp, dojana comuna care mi se facea, suna asa: esti o singuratica, o ciudata! Spre disperarea interlocutorului enervat, zimbeam! Imi placea reprosul lui. Nu am vazut niciodata nimic grav in a ma simti linistita in lumea mea in care putini oameni intra... pentru ca asa vreau eu, asa aleg. Deseori, cind sint caracterizata de cineva care m-a cunoscut efemer, intr-o anumita imprejurare, poti auzi: "Ina este o fata interesanta, dar... un pic ciudata!" Automat se ataseaza apelativul: -ciudata-. Zimbesc din nou! Chiar asa m-am nascut (si nu este vina mea), un pic ciudata si, din fericire, nu numai ca-mi accept conditia, dar o si imbratisez!Eu, mai degraba, nu-i inteleg (fara sa-i judec) pe acei fluturi sociali, pe acei oameni care nu pot trai decit inconjurati in PERMANENTA de altii, nu inteleg oamenii care nu pot dormi singuri o noapte, pentru ca le e teama de intuneric si singuratate... Vai ce tragedie, ce boala grea! "Cu siguranta" se poate muri din asta (nu-mi amintesc sa fi auzit de cineva care a murit de insingurare-singuratate). Si uite asa am ajuns la concluzia ca, de fapt, specia umana este frumoasa si curioasa in varietatea si individualitatea ei. Daca am fi cu totii identici, am muri de anosteala si banalitate, nu-i asa?
